Am cunoscut-o la aniversarea surorii mele, Maria, când a împlinit cincizeci de ani. Lenuța era invitată din partea cumnatului – o cunoștință de la muncă, habar n-aveam cine e și de ce venise. Stătea acolo, impunătoare, cu o bluză elegantă, părul cărunt și un aer sigur. La vârsta mea, știi și tu, nu mai primești complimente în fiecare zi, dar ea s-a apropiat, mi-a turnat un pahar de vin, m-a întrebat de muncă, a râs la glumele mele. Mi s-a luat capul, ce să mai zic.
Am început să ne scriem, apoi să ne întâlnim. Mă curta frumos – restaurante, flori, suna în fiecare seară: „Ce-ai făcut azi, dragul meu?”. Eu, prost îndrăgostit, m-am topit complet. După o lună – exact o lună! – mi-a zis: „Mută-te la mine, de ce să mai stai singur?”. În apartamentul meu de trei camere locuia fiul meu, Vasile, cu soția și nepoțelul Sandu, de patru ani. M-am gândit – păi, bine, apartamentul e al meu, nu fuge, lasă-i pe tineri să stea liniștiți, că acum să le cumperi casă e de domeniul fantasticului. Credeam că fac un bine și pentru mine, și pentru ei. M-am mutat.
Primele trei luni au fost un basm. Serios. Mă ducea la film, gătea uneori ea, zicea „Andrei, meriți tot ce e mai bun”. Mă lăudam cu toți prietenii – uite, mi-a fost norocul la bătrânețe, mi-am găsit omul. Acum, când mă gândesc, îmi vine să râd de cât de naiv am fost. Poate nu naiv, dar la cincizeci și cinci de ani vrei să crezi că mai poate fi fericire, înțelegi?
Apoi parcă s-a schimbat ceva. Nu dintr-o dată, ci încet-încet, ca apa care se strecoară în pivniță. La început au fost mărunțișuri. Eu lucrez vânzător la un magazin de articole menajere – stau toată ziua în picioare, seara mă doare spatele, mi se umflă picioarele. Vin acasă și găsesc munți de vase de ieri și de azi, plita murdară, rufele neîmpăturite. I-am zis: „Lenuță, poate ai putea să clătești și tu niște farfurii?”. Și ea, cu o față de parcă i-aș fi cerut un rinichi: „Andrei, eu sunt femeie, am avut treabă toată ziua, telefoane, discuții. Tu ești bărbat, e datoria ta să faci curat. Așa m-a învățat mama, și așa sunt obișnuită”.
La început am zis – ei bine, e femeie la vârstă, obiceiuri învechite, trecem peste. Dar apoi a început să crească.
Găsea nod în papură la orice. Ciorba nu era sărată destul – „Nu știi să gătești deloc, nu te-a învățat mama?”. Cămașa călcată strâmb – „Am avut un soț care călca perfect, tu nu știi nimic”. Mă compara cu fostul ei soț în fiecare zi, mereu în defavoarea mea: ăla făcea mâncare mai bună, era mai ordonat, avea o figură mai bună la vârsta mea. Îți închipui cum e să asculți asta zilnic?
Apoi au venit privirile și tonurile astea. Știi, e diferență între cineva nemulțumit și cineva care vrea să te umilească. Lenuța făcea parte din a doua categorie. Se uita la mine când intram de la muncă, rupt de oboseală, în halat la aragaz, și spunea: „Ce mutră ai, frumosule, zici că ești mort”. Sau cea mai bună: veneam seara pe la șapte, abia mă țineam pe picioare, și ea pe canapea cu telecomanda: „Ce, n-ai apucat să faci curat? Leneșule, Andrei, leneș ești din fire”. Și asta în timp ce eu munceam o zi întreagă, iar ea – stai să vezi – era deja la pensie, stătea toată ziua acasă, doar mai telefona pentru niște „consultații”.
Cel mai umilitor era cu vasele. A devenit chinul meu personal. Lăsa intenționat, sunt convins, toate vasele murdare după ea – farfurii, oale, linguri în chiuvetă, ca o demonstrație: uite, nici nu mă gândesc să le ating. Dacă nu apucam să le spăl imediat, începea predica despre ce mizerabil sunt, că la oamenii normali nu-i așa dezordine, și că-i rușine dacă vine cineva în vizită și vede grajdul ăsta.
Bani nu mi-a dat niciodată, deși m-am mutat cu o singură valiză. Cumpăram eu mâncarea, din leafa mea de vânzător – și leafa, știi cum e, nu de la Tokyo. În timp ce ea își lua telefon nou sau pleca cu prietenele la munte fără să clipească. Dacă spuneam că nu-mi ajung banii de pâine, auzeam: „Păi ce-ai vrut, eu nu m-am obligat să te întrețin, trăiește după posibilități”.
Au fost și cuvinte care încă mi se învârt în cap când mi le amintesc. Odată am rugat-o să mă ajute să car niște sacoșe grele de la mașină până-n casă – etajul cinci, liftul stricat. Mi-a zis: „Mă doare spatele, nu-s hamal, tu te-ai gândit să cumperi atâtea pungi”. Spatele ei, culmea, mergea perfect când se ducea la cumpărături cu prietenele.
Cel mai ciudat – era fermecătoare în fața lumii. Mergeam la prietenii ei – ea galantă, mă ținea de mână, „Andrei al meu”, „mâini de aur”, tot tacâmul. Cum se închidea ușa, iar fața aia rece, disprețuitoare. Și știi că nimeni nu te crede dacă spui, că toți văd doar masca aia.
Am început să mă învinovățesc. Gândeam – poate chiar sunt o gospodină proastă, poate nu mă străduiesc destul, de ce reacționează așa. Asta mă sperie cel mai mult când îmi aduc aminte – cât de repede am început să cred ce spune omul de lângă mine, chiar dacă suna absurd și nedrept. Picătură cu picătură mi-a ros încrederea în mine, și nici n-am observat când am rămas fără ea.
A fost un episod – am făcut febră până la treizeci și opt, zăceam întins. Ea se plimba prin casă și zicea: „Ei, acum cine face mâncare, cine face curat, ți-e comod să te îmbolnăvești, nu?”. Stam și gândeam – Doamne, e normal să vorbească așa cu tine când ești rău?
Fiul meu, Vasile, simțea că ceva nu e bine. Suna: „Tată, pari trist în ultima vreme, totul e bine?”. Și eu dădeam cu tifla – e bine, doar oboseală de la muncă. Mi-era rușine să recunosc. Gândeam – am cincizeci și cinci de ani, bărbat în toată firea, și am intrat în aceeași poveste ca un adolescent nătâng. Cine să mă creadă?
Ce m-a doborât definitiv – era o seară obișnuită, am venit de la muncă, picioarele amorțite, capul spart. Intru în bucătărie – de la micul dejun rămăsese o tigaie cu untură, cești, firimituri pe masă, și Lenuța în sufragerie, uitându-se la televizor. Fără scandal, i-am zis liniștit: „Lenuță, poate ai spăla și tu măcar o dată după tine? Abia am venit, dă-mi cinci minute să mă trag pe linie de plutire”. Și ea s-a ridicat, a intrat în bucătărie, s-a uitat la tigaie, apoi la mine și a spus – calm, chiar cu un zâmbet: „Andrei, pentru asta stai aici. Să gătești, să cureți, să întreții casa. Dacă nu-ți place – ușa e deschisă, nimeni nu te ține cu forța”.
Și atunci, în clipele alea, ceva s-a rupt în mine. Nu lacrimi, nu isterie – doar o limpezime rece ca gheața. Am înțeles: gata, a spus-o gol-goluț. Nu sunt aici ca femeie iubită, nu ca partener – sunt ca o slugă pe care o poți umili oricând, și tot eu sunt vinovat.
N-am mai intrat în polemici, n-am cerut scuze. Mut, m-am dus în cameră, am scos valiza – aceeași cu care venisem acum un an și jumătate – și am început să-mi strâng lucrurile. La început n-a crezut, a zis că fac pe nebunul și în jumătate de oră îmi trece. Când a văzut că vorbesc serios, a început să o lălâie – „hai, iartă-mă, nu așa am vrut să spun, hai să vorbim”. Dar eu luasem deja decizia. Prea mult s-a adunat, prea multe s-au spus, ca o singură seară să le acopere pe toate.
Am sunat la Vasile, i-am spus – vin acasă, îți spun tot, nu te speria. S-a mirat, dar nu a întrebat nimic în plus, doar a zis: „Tată, vino, ne descurcăm”. Nora, Margareta, m-a ajutat să car bagajele, nici o vorbă de reproș. Dimpotrivă, mi-a făcut un ceai și a spus: „Andrei Petrovici, ești acasă, punct”.
Acum, după ce a trecut timpul, mă gândesc la anul ăla și jumătate ca la un vis ciudat din care m-am trezit cu greu. Cel mai dureros nu e că ea s-a dovedit a fi așa. Oamenii sunt diferiți, se întâmplă. Cel mai dureros e că am permis atâta vreme să cred că merit un astfel de tratament. Că eu, bărbat matur, independent, m-am dizolvat în părerea altcuiva despre mine în așa măsură încât am uitat – am casa mea, viața mea, capul meu pe umeri.
Dacă cineva îți spune vreodată că iubirea înseamnă să fii prețuit doar pentru cât gătești și cureți, iar cuvintele „mulțumesc” și „te rog” nici măcar nu există în vocabularul lui – fugi. Fugi, chiar dacă ai cincizeci și cinci de ani, chiar dacă ți se pare că e prea târziu să o iei de la capăt. Niciodată nu e prea târziu să te întorci la tine însuți.
Asta e mărturisirea mea. Nu cea mai veselă poveste, dar adevărată. Și știi care e cel mai important? N-am dezamăgit iubirea ca atare. Doar acum știu exact cum nu trebuie să fie.
