Să meargă singură. Poate o răpesc și acolo, s-a încruntat soacra
Seara grea dinaintea concediului ar fi trebuit să fie plină de nerăbdare dulce și pregătiri mărunte.
Însă în apartamentul lui Anton și al Doiniței plutea o tensiune sufocantă. În mijlocul sufrageriei, ca o statuie a îngrijorării, stătea Eugenia Petrescu. În mâini strângea telecomanda de la televizor.
Nu permit! Ați luat-o razna cu totul?! glasul ei, obișnuit să poruncească într-o cancelarie de școală (fusese profesoară întreaga viață), suna a oțel.
Pe ecran rămăsese înghețată o imagine cu un prezentator încruntat, arătând cu bastonul spre o hartă a Asiei de Sud-Est, trasând linii roșii ale pericolelor iminente.
Doinița, care împacheta cu un calm inexplicabil pentru atmosfera tensionată, a oftat încet.
Cunoștea deja acest scenariu. Anton, cu fața unui om resemnat, a încercat să intervină.
Mamă, te rog, termină! Nu asculta toate aberațiile astea! Noi avem rezervare la hotel, cu agenție de turism serios
Aberații?! Eugenia a ridicat mâinile, iar telecomanda era cât pe ce să zboare de perete. Anton, deschide-ți ochii, te rog! O lași pe fată să te ducă în gura lupului! În Thailanda… acolo sunt mafioți la fiecare colț! Tu, naivule, te duci să-ți iei o bere în vreo mahala și nu mai găsește nimeni urmă de tine! O să-ți scoată rinichii, ficatul, tot ce se poate și o să te pună în congelator! Iar pe ea a arătat tragic spre Doinița, pe ea o vând în sclavie sau la vreun bordel! Am văzut cu ochii mei la TV!
Doinița s-a oprit din împachetat. Și-a ridicat ochii mirați spre soacră, fixând-o cu răbdare, pe care Anton n-ar fi avut-o niciodată.
Doamnă Eugenia, vocea Doiniței era blândă, dar apăsată. Chiar credeți toate astea? Că thailandezii sunt niște mafioți transplantați sau proxeneți cu diplomă?
Nu face pe ironica! Nu ai niciun argument! La televizor e și adevărul! Merge lumea acolo pentru ieftinătate exotică și rudele se trezesc că primesc acasă câte un borcan cu organe!
Anton a dat ochii peste cap, încercând să se abțină.
Mamă, ăsta e jurnalism pentru pensionari plictisiți! Le e menținută teama ca să se uite în continuare. Milioane de turiști merg, nu li se întâmplă nimic!
Și totuși mii dispar pe an! s-a repezit Eugenia. Iar tu, Doinița, ai și cumpărat biletele, nu?
Da, le-am luat. Și nu le dau înapoi, a spus simplu Doinița. Am economisit doi ani pentru excursia asta. Am citit recenzii, am întrebat pe forumuri, totul e organizat de o agenție serioasă. Nu mergem să explorăm ghetourile noaptea. Vom merge în excursii, ne vom bronza la plaja din Pattaya, gustăm supa lor tom-yam…
O să vă otrăviți acolo, habar n-ai ce pun thailandezii în ciorbele alea! a mormăit sumbru Eugenia. Anton, te rog, ai milă de mama ta. Las-o pe ea să riște, dacă vrea. E treaba ei dacă pățește ceva. Tu rămâi teafăr și întreg. Inima de mamă simte pericolul.
O pauză apăsătoare, grea, s-a așternut peste odaie. Atunci Doinița a spus ce, poate, se strânsese în ea de mult.
Bine, a zis ea, închizând geamantanul cu un clic scurt. Aveți dreptate, doamnă Eugenia. E un risc și mi-l asum. O să merg singură.
Doinița! Ce faci? s-a blocat Anton.
Ai auzit-o pe mama ta. Simte pericolul. Nu pot să risc sănătatea și viața ta. Să nu-ți pierzi tu rinichii și ficatul, și nici să nu fii tu vândut pe undeva. Rămâi acasă. Bea ceai cu mama și uită-te la emisiuni cu pericole globale. Eu și Doinița a zâmbit rece, eu o să înfrunt iadul singură.
Eugenia părea, în același timp, triumfătoare și derutată.
A obținut ce-a vrut, dar hotărârea nepoatei o descumpănea.
Așa e mai bine, a murmurat fără zvâc. Ai căutat-o cu lumânarea.
Anton a încercat să insiste, a rugat-o, dar Doinița n-a cedat. În noaptea plecării, au stat întorși spate în spate, în liniște.
Poate te mai răzgândești? a murmurat Anton.
Nu! a venit răspunsul scurt.
****
Avionul a aterizat la Bangkok, iar aerul cald și umed a cuprins-o pe Doinița ca o pătură aromată.
Frica? Nu, nu exista. Doar o oboseală ciudată și o nesățioasă curiozitate. Primele zile, după planul ei, s-a plimbat pe străzi vesele, murmurând deasupra templelor strălucitoare, gustând din aroma mâncărurilor extraordinare de la tarabe.
Nimeni nu a încercat nici măcar să-i fure portofelul, darmite s-o răpească. Comercianții zâmbeau timid, încercând să tragă un preț mai bun pentru zece baht.
A trimis în grupul cu Anton și… Eugenia (căci soacra a cerut expres) o fotografie: Doinița zâmbitoare cu un cocktail de fructe în mână, pe fundalul mării turcoaz. Legenda: “Organele la loc. Sclavia încă n-a venit. Aștept vești.”
Anton îi trimitea inimioare. Eugenia doar citea, privea, nu răspundea.
Apoi Doinița a plecat spre nord, în Chiang Mai. Acolo, într-o pensiune de familie, unde gazda, o thailandeză în vârstă numită Nok, a învățat-o să gătească adevăratul pad-thai, s-a întâmplat ceva care i-a răsturnat sufletul.
Nok, stâlcind engleza, era surprinzător de asemănătoare cu Eugenia.
Și ea își făcea griji pentru fiica ei, plecată la muncă în Seul.
E acolo, singură. E frig. Oamenii nu zâmbesc, mâncarea e ciudată, s-a plâns Nok, amestecând energic tăițeii. Am văzut la televizor, e radiație în aer și toți sunt răi!
Doinița a privit-o pe femeie și a izbucnit în râs, până i-au dat lacrimile.
Nok s-a uitat nedumerită. Atunci i-a povestit stângaci, cu poze pe telefon și semne, de Eugenia, de televizor, de organe și sclavie.
Nok a ascultat cu ochii mari. Pe urmă, au râs amândouă cu poftă, ca două copile.
Ei, mamele astea! a exclamat Nok. Toate suntem la fel! Ne speriem de necunoscut. Televizorul arată prostii și la noi!
Seara, pe terasă sub stelele ce păreau aici atât de aproape, Doinița a sunat nu pe Anton, ci direct pe Eugenia, cu video.
Soacra apărea obosită și vigilentă.
Deci, trăiești? a întrebat, fără ocolișuri.
Întreagă și cu organele la loc, doamnă Eugenia. Uitați.
Doinița a mutat camera pe terasă, unde Nok tocmai venea cu platoul de ceai și fructe. S-a uitat la chipul sever al femeii din România și a zâmbit larg.
Bună! a strigat Nok din toată inima. Nora ta e harnică! Gătește minunat! Fii liniștită, am grijă de ea! Nu-i niciun pericol! și a tras-o pe Doinița lângă ea, protector.
Eugenia a înlemnit. Privind la cele două femei, la chipul bronzat și destins al noră-sii, la chipul zâmbitor al lui Nok, a uitat pentru un moment de toate reportajele.
Și și organele? a murmurat, fără siguranța de altădată.
Toate la locul lor, a zâmbit Doinița. Și chiar am poftă de mâncare. Aici oamenii sunt calzi, e frumos, e liniște. Nok îmi spune că și fiica ei e marcată, că e frig acolo, că oamenii nu zâmbesc așa arată la televizor.
S-a făcut tăcere.
Dă-i telefonul lui Nok, a spus, pe neașteptate, Eugenia. Să-i spun și eu ceva.
Doinița i-a dat telefonul. Cele două femei, despărțite de mii de kilometri, au stat zece minute pe video.
Nu se înțelegeau cuvinte, dar părea că transmit ce aveau pe suflet. Nok dădea din cap și râdea, Eugenia s-a înmuiat treptat și, în final, a schițat și ea un zâmbet stângaci.
Când conversația s-a încheiat, Doinița a primit mesaj de la Anton: Mama tocmai a închis televizorul. A zis: Destul cu panica și m-a întrebat când revii acasă.
Doinița nu a răspuns imediat. A privit stelele de deasupra Chiang Maiului. Apoi a făcut o poză: ea și Nok, îmbrățișate, râzând larg, și a trimis-o în grup.
Text: Mi-am găsit aliată. Mâine zbor cu parapanta. Dacă pățesc ceva organele sunt în regulă. Pupici!
Zborul înapoi a fost ușor. Pe aeroport o aștepta Anton, iar puțin mai în spate, cu un buchet de astroemeria caraghios de colorat, stătea Eugenia.
Nu s-a repezit la ea. Dar nici scandal nu a făcut. A tușit ușor și i-a întins florile.
Deci, ai scăpat?
După cum vezi. Și nici nu am stăpâni noi…
Bine, a pufnit soacra și a dat din mână. Povestești cum a fost Nok a ta ce mai face?
Pe drum spre casă, Doinița a povestit de temple, de mâncare, de bunătatea oamenilor și de momentele hazlii.
Eugenia asculta atent, mai punând câte-o întrebare ici-colo. Televizorul din sufragerie rămânea mut.
Pe ecranul său negru se reflectau trei siluete: soțul îmbrățișându-și soția, și soacra ce părea, în sfârșit, convinsă să vadă lumea nu prin lentila deformată a senzațiilor, ci prin ochii unei femei care a înfruntat iadul și s-a întors întreagă și chiar fericită.
Seara, la ceai, Eugenia a spus încet, ca-n treacăt:
La anul dacă vreți poate mă luați și pe mine? Dar să nu mergem chiar în cele mai sălbatice locuri
Anton și Doinița s-au privit surâzând, ușor surprinși de deschiderea neașteptată a Eugeniei.
Totuși, după două zile, la o vizită, Eugenia a intrat val-vârtej, roșie la față și agitată:
Nu merg nicăieri cu voi! Ție, Doinița, ți-a mers norocul! Exact am văzut la TV au scăpat mulți din captivitate. Nu vreau să pățesc și eu așa ceva!
Cum doriți, a ridicat din umeri Doinița.
Anton, nici tu n-ai ce căuta acolo. Avem destule la noi prin țară, a rostit grav Eugenia.
Anton a clătinat din cap. Cu mama n-ai cum să te pui a înțeles el. Totuși, pentru o clipă, ușa nu tocmai văzută a lumii rămăsese întredeschisă.
