Lalelele
Doamne, ce minunăție! Doamna Otilia, sunteți o adevărată zână!
Lalelele pestrițe încântau privirea. Ecaterina știa cât a muncit Otilia pentru acea frumusețe. Ani de zile vecina s-a chinuit să transforme o curte gri și pustie într-o oază de flori și verdeață. Până și locul de joacă spre care acum se îndreptau Ecaterina și Iustina era meritul Otiliei. Ce om priceput la frumusețe! Parcă nici nu mai recunoști curtea. Curățenie, spațiu, ordine. Iar florile… ele sunt o poveste aparte. Pe toate le-a plantat Otilia cu propriile mâini. Cât de când locuiește Ecaterina acolo aproape cincisprezece ani, de când s-au mutat părinții ei în bloc niciodată nu văzuse pe cineva să pună flori în curte. Doar Otilia, și nici acea nu din totdeauna. După ce bărbatul ei a plecat, a început.
Greu e să rămâi singur la vârsta asta. Feciorul departe, iar alt sprijin nu are. Să se mute la el și soție nu a vrut, că-i legată de orașul acesta, unde a copilărit și unde i-au rămas amintirile. Feciorul are viața lui, iar cu nora nici nu s-a legat cine știe ce apropiere. Noroc de mama ei, care îi e aproape, și ajutor are. Dar Otilia? O fi de treabă, plăcută la vorbă, dar… tot străină.
Otilia nu prea s-a plâns Ecaterinei, dar ea vedea de una singură cât de tristă e vecina. Greu e să fii singură…
Ecaterina știe prea bine. După despărțirea de soțul întâi, era să urce pe pereți de necaz. Putea să salveze căsnicia… Ar fi trebuit doar să închidă ochii la o aventură trecătoare. Doar că nu-i prinse ușor când s-a nimerit să fie tocmai cu Ilinca, cu care a împărțit banca la școală timp de opt ani și cu care mâncase de toate împreună.
I-a aruncat Ilincăi o privire din aia de-ți rămâne pe veci, i-a luat cheile de la apartament soțului, și-apoi s-a apucat de suferit. Aproape o săptămână a făcut-o, cu patos. Și-a luat chiar concediu fără plată, să nu rupă ritmul.
Doar că n-a apucat să-și dregă amarul cum trebuie. Stătea în brațe cu o găletușă de înghețată, cu ochii tumefiați de plâns și supărată ca o pisică trasă de coadă, când la ușă n-a bătut cineva, ci a trântit zdravăn. Nu-i păsa că-i periculos să deschidă la nebuni la ușă. Când cineva bate așa, poate însemna numai un lucru: necaz!
Așa că Ecaterina și-a tras blugii și s-a dus să deschidă.
E greu de descris cât de rău arăta atunci Otilia. Pe Otilia o știa mereu liniștită, senină, cu zâmbet blând, trecând prin curte, salutând vecinii, întrebând grijulie de fiecare copil: Cum doarme Arina, Mihaela? Are destul lapte Vlad, Maria?
Doctor, pediatru adevărat, cu suflet pentru toată lumea. Așa era Otilia.
Dar atunci în ușă nu mai era ea. Parcă o umbră. S-a ținut tare și i-a zis aspru Ecaterinei:
Ce ai pățit, Ecaterino? De ce ești așa de plânsă? Te doare ceva?
Și-atunci Ecaterina s-a trezit, și-a dat seama că oricât ar fi de greu la ea, la Otilia e cu mult mai rău. Necazul bătrânei era pe bune, nu ca suferința unei iubirii trădate.
Soțul Otiliei nu a mai apucat salvarea. A ezitat mult înainte să sune, crezând că o să scape cu pastile, ca întotdeauna. Apoi a fost prea târziu. Până au ajuns…
Otilia, care în fiecare dimineață mergea la piață după brânză de casă și legume proaspete, și-a găsit soțul la ușă, probabil pornit să-i deschidă, dar fără puteri să coboare scările.
În ziua aceea Ecaterina doar și-a luat telefonul, a pus pe ea o geacă și a fugit după vecină.
S-a întors seara târziu acasă, a aruncat înghețata topită, a făcut curat și s-a uitat mult la ceașca cu ceai rece. Apoi a înțeles că nu poate lăsa viața să treacă pe lângă ea. S-a dus a doua zi și a depus actele de divorț. Nu are rost să pierzi vremea cu plânsul nu se schimbă nimic dacă nu pornești mai departe. Viața e una, chiar dacă sună banal. Nicio clipă nu poți recupera. Atunci de ce să le pierzi cu amar și supărare? Mai bine îți scuturi de praf picioarele și înaintezi.
Și a reușit să se ridice. Greu, încet, dar s-a ridicat.
Un nou job, o nouă iubire… N-a fost simplu, dar acum are parte de Dorel și Iustina. Viața pare să înceapă să strălucească.
Dar la Otilia nu e chiar așa. Deși s-a mai ridicat după ce s-a prăpădit soțul, ceva din ea s-a veștejit pentru totdeauna. Zâmbește, întreabă de copii dar Ecaterina simte lipsa căldurii aceleia din altădată. Parcă-i zâmbet rece.
Un an, doi, trei… Ecaterina o vede din ce în ce mai rar. Iese la pensie Otilia și se retrage la căsuța de la țară. Și pe aceea o vinde curând, când băiatul are nevoie de bani pentru apartament. Cum să nu-l ajute? Unicul copil…
După vânzare, Ecaterina și-a zis: gata, nu pot s-o las așa. N-ai voie să o părăsești pe cineva care mereu a sărit să te ajute. Cineva gata oricând să vină, să-ți pună mâna pe frunte sau pe copil. N-ai voie să te faci că nu vezi când sufletul altuia doare.
Majoritatea vecinilor nici nu bagă de seamă ce e dincolo de ușa altuia, fiecare cu necazul lui. Dar Ecaterina altfel a fost crescută, de părinți cu suflet mare.
Nu sta la margine, Ecaterino! Fă cât poți, cât îți stă-n putere. Atunci, când o să ai nevoie de ajutor, și tu vei găsi sprijin. Poate nu ți-or rezolva toate problemele, dar măcar un cuvânt bun îți vor da. Și uneori asta e tot ce ai nevoie. Să te prindă cineva de mână și să-ți zică Sunt lângă tine!
Așa a fost familia la Ecaterina, fiecare pentru celălalt, ca în povestea cu ridichea. Și acum, când părinții au plecat la sora mai mică, aproape de Constanța, Ecaterina vorbește zilnic la telefon cu mama și tata nu doar obligația o face, știe că este iubită, că cineva are grijă de ea. Cât de important e să știi că cineva, undeva, te iubește.
Doar că, pentru Otilia, vorbele nu mai ajută. Ascultă, dă din cap, dar viața parcă dispare din ea. S-a veștejit, s-a retras, apare tot mai rar în curte.
Suferea. Seara, când stingi televizorul și-ți țiuie urechile de liniște golașă. Ți-ar veni să urli la lună de dor.
Ecaterina și-a dat seama că discuțiile nu mai ajută. După orice discuție, Otilia dispărea, nu răspundea la ușă, nu ieșea în fața blocului.
Dacă nu-s bune vorbele, poate-s bune faptele, a gândit Ecaterina. Să-i lumineze gândurile orice, doar să-i dea Otiliei un rost.
Ideea s-a ivit întâmplător. Dorel o răsfăța des cu mici surprize, dar un buchet imens de lalele, adus fix înainte să se nască Iustina, i-a luminat Ecaterinei mintea Evrika! Dorel chiar s-a speriat, dar Ecaterina l-a calmat, a explicat și a doua zi bătea la ușa Otiliei, împingând discret o cutie cu bulbi de lalele. Dorel a stat deoparte, la dorința soției:
De aici mă descurc eu!
A funcționat.
Ecaterina a jucat perfect rolul a mințit că nu s-a îndurat să treacă pe lângă o bătrânică ce vindea floricici și acum nu știe ce să facă cu ele.
Mi-am amintit apoi cât de frumoase lalele aveați dvs. la grădină, la țară. I-ați dus de atâtea ori mamei flori! Otilia, ajutați-mă, vă rog! La noi în curte ce urât e! Dacă am pune flori? Dar eu nu mă pricep… Iar cu burta asta nici nu pot!
Otilia a răscolit bulbii din cutie, a amenințat-o glumeț cu degetul pe Ecaterina, și, pentru prima dată de mult, aproape că a zâmbit:
O să fie frumos! Dar nu ajung doar lalelele. Ele țin puțin. Trebuie să ne gândim și la alte flori care să înflorească și vara, să fie curtea mereu veselă.
Așa a început aventura transformării curții într-o grădină.
Deși nu s-au prea înghesuit să sape pământul, vecinii au adunat bani pentru butași și bulbi destul de ușor. La început Ecaterina i-a cumpărat, apoi când s-a născut Iustina, Otilia a preluat tot greul pe umeri.
Dar pentru Otilia nu mai ajungeau nici florile, nici palisadele. Și-a mobilizat cunoștințele și curtea a căpătat loc de joacă pentru copii și bănci frumoase la scări.
Curtea a prins viață.
Bărbații din bloc, impresionați de schimbare, n-au stat la o parte. La o sâmbătă au ridicat gard alb de scânduri, și Otilia abia a ținut lacrimile privind la el.
Toată ziua și-o petrecea apoi afară, ba săde bine, ba uda, ba vopsea, ba îngrijea. Avea din nou un rost.
Ecaterina ieșea la plimbare cu fetița și se minuna privind munca Otiliei, mulțumind în gând lui Dorel ca i-a adus acele lalele ce au făcut să se schimbe ceva în bine.
Apoi, când Iustina a început să meargă, Ecaterina o ducea în curte să vadă primele lalele deschise.
Și au înflorit!
Stătea Ecaterina vrăjită la palisadă, și din extaz a scăpat pentru o clipă mâna Iustinei. Și ce să vezi, copila, iute ca o zvârlugă, a zbughit-o.
Iustina! a strigat, fugind după ea, să n-o prindă la marginea trotuarului.
Otilia a ridicat capul, lăsând jos pensula cu care vopsea gardul, și a râs:
Hai, prinde-o, Ecaterina! Iată-ți fitnessul de fiecare zi, că zici mereu că n-ai vreme de sport!
Așa e! a prins-o, și Iustina s-a zbătut și a chiuit sub ploaia de pupici.
Dar ai observat că fuge mereu pe vârfuri? Otilia s-a încruntat.
Da, și acasă la fel, mai ales desculță. Să-mi fac griji?
Ar fi bine să o vadă un neurolog, așa, preventiv.
Îmi recomandați pe cineva?
Mă gândesc. Treci seara pe la mine, poate găsesc vreun contact. Doctorii de vârsta mea au ieșit toți la pensie sau îngrijesc nepoți. De tineri abia dacă știu câțiva. O să întreb în stânga și-n dreapta.
Ce fel de radio?
Păi, radio șanț, vorba din sat! Adică văd și întreb cunoscuți din generația mea, poate recomandă vreun tânăr priceput. Vedem noi!
Vă mulțumesc din suflet!
Lasă, nu-i de ce. Cum mai e la voi?
Bine! Dorel muncește mult, aproape nu-l văd, vine târziu, pleacă devreme…
Mai bine așa, decât să stea la televizor, să n-ai spor de la el în casă.
Aveți dreptate.
Multe fete se plâng că soții lor muncesc mult și nu mai au atenție. Dar să-ți spun ceva, Ecaterina: rareori cearta aduce rezolvare. Femeia zice una, bărbatul aude alta și niciodată nu iese ceva bun. Mai bine îi spui cu drag ce te apasă, fără ceartă, fără jigniri. Îl rogi, îl mobilizezi. Mi-a mers și mie ani de zile așa!
Chiar ați ținut mereu în frâu vorba asta?
Aproape! Numai o dată ne-am certat rău, din cauza la un câine! Feciorul voia pui de cățel, eu nu, că rămâne toată treaba pe mine! Și i-am luat până la urmă. Slavă Domnului m-a pus pe mișcare, că era năzbâtios. Feciorul era mic, iar bărbatul plecat cu munca. Toți ani am alergat dimineața cu cățelul și… uite că mi-a prins bine!
Și nu vă era greu?
Ba da, dar și vesel! Cățelușa era isteață și m-a ajutat să uit multe necazuri.
Au râs, povestind, până s-au despărțit Ecaterina și-a dus fiica la leagăne, Otilia s-a întors la treabă.
Dar la scurt timp, când se întorceau spre scară, Ecaterina a încremenit. O scenă ireală: palisada Otiliei devastată florile smulse sau călcate de picioare mici.
Un băiețel, puțin mai mare decât Iustina, zdrobise aproape toți bulbii. Mama lui privea zâmbitoare, de pe margine. Șocată, Ecaterina a întrebat cu voce stinsă:
Ce se întâmplă?
Ce-i cu atâtă panică?
Privire senină, uimire sinceră.
De ce calcă băiatul dumneavoastră florile?
Da de ce nu? Lasați copilul să cunoască lumea!
Le strică, nu le cunoaște. Cineva le-a plantat cu grijă!
Vai dragă, nu vă necăjiți. Oricum cresc altele!
Ecaterina abia și-a stăpânit nervii. Nu putea țipa, Iustina s-ar fi speriat. Fata ținea strâns mâna mamei.
Aceste flori nu cresc pe câmp, ci sunt îngrijite.
Exagerați! Nici nu văd ce e de dramatic aici. Sunt doar lalele. Cresc alte flori, ce atâta supărare?
Răbdarea Ecaterinei s-a topit. Ar fi sărit la ceartă dar Iustina a izbucnit în plâns, oprit-o din impuls.
Luați copilul! Eu chem poliția!
Toți sunteți sensibili, dacă nu vă convine, chemați, vedeți ce rezolvați!
A smuls băiatul și l-a dus bombănind.
Ecaterina a rămas fără glas, priveau din scări și alte vecine. Doar atunci și-a dat seama că Otilia văzuse și ea totul. Era pe trepte cu o stropitoare și o plăcintă pentru Iustina. S-a întors, a pus jos lucrurile, s-a dus în casă, a închis ușa cu greu, parcă prăbușită de atâta durere.
Ecaterina a încercat să intre după ea, dar nu i-a răspuns nimeni. Iustina se plângea de foame și somn, așa că a mers acasă, promițându-și să revină.
Seara, Ecaterina a găsit numărul fiului Otiliei.
O sun acum pe mama. Mulțumesc!
A așteptat cu sufletul la gură telefonul.
Mama e bine, doar foarte dezamăgită. Nu vrea să vadă pe nimeni acum. Ce s-a întâmplat?
Ecaterina i-a explicat pe scurt și că are grijă de Otilia.
Știu că și nevasta dumneavoastră e însărcinată, nu vă faceți griji, încercăm să rezolvăm.
Să vin eu acasă?
Mai bine să nu ne grăbim. Am o idee. Dacă nu merge, vă sun.
A doua zi, Ecaterina și-a lăsat fata la Dorel și a pornit din ușă în ușă, povestind vecinilor ideea ei. Aproape toți au răspuns cu entuziasm. Seara, au venit în curte cu cutii, răsaduri, bulbi, femei și bărbați, tineri și bătrâni, toți cu chef de treabă.
Ecaterina a muncit din inimă, hotărâtă să arate Iustinei că frumusețea trebuie apărată. Se temea că fetița ar rămâne cu o frică ascunsă să nu, nu poate lăsa asta.
A doua zi, care era sâmbătă, Ecaterina a urcat la Otilia.
Doamna Otilia, vă rog, deschideți! Sunteți acasă, știu sigur! E foarte important!
S-a auzit zăvorul, Otilia a deschis. Avea ochii roșii, fața trasă.
Ce s-a întâmplat, Ecaterina? Iustina nu e bine? voce spartă, fără vlagă.
Nu, mulțumesc Domnului, e bine! Dar avem nevoie de dumneavoastră! Vă rog, haiți cu mine jos acum…
Nu mai găsea cuvinte o privea rugând-o din ochi să coboare.
E urgent? a oftat Otilia, luând un pardesiu.
Foarte!
Soarele a orbit-o pe Otilia când a ieșit. A clipit, apoi n-a mai putut respira. Înaintea ochilor ei: lalele, marea de lalele! Palisadele și două ronduri noi pline de culoare.
Ce-i asta?! Cum…?
Doamna Otilia, veniți! a sprijinit-o Ecaterina pe bancă. Iertați-ne că nu am putut salva florile puse de dvs. S-a întâmplat atât de repede! Dar știți ceva?
Ce să știu, Ecaterina?
Noi toți știm cât ați făcut pentru curtea asta, pentru noi toți. Aproape toți copiii din bloc au fost pacienții dvs. Sau părinți, sau chiar nepoți. Noi toți vă suntem recunoscători. Am completat și dosar la poliție, dar mai important e altceva: de acum aveți și mai mult de muncă! Să nu ne lăsați fără frumusețe în curte! Avem nevoie de dvs., de mâinile și de inima dvs. Să dea Dumnezeu să vă țină sănătoasă, că altfel nici cactus nu ne crește! La dumneavoastră totul înflorește!
Of, Ecaterina… Mulțumesc! Otilia a șters lacrimile și s-a ridicat.
Unde dispăruse bătrâna care abia ieșise din bloc? Se sprijini de bancă, apoi zâmbi cu adevărat, cum nu mai făcuse de ani:
Ia să văd, ce grădină mi-ați pregătit voi pe aici? Hai să vedem!
