Lalelele
Doamne, ce frumusețe! Doamna Aurelia, sunteți o adevărată zână!
Lalelele pestrițe vărsau culori pe fiecare palmă de grădină. Catrina știa prea bine cât efort pusese Aurelia în această minune. Ani la rând, vecina transformase un colț ponosit dintr-un cartier din Chișinău într-o grădină scăldată de flori. Până și locul de joacă unde mergeau acum Catrina și fiica ei, Emanuela, fusese ideea Aureliei. Parcă nu mai recunoșteai curtea: curată, aerisită, plină de viață. Florile nici nu se poate spune în cuvinte. Pe toate le-a plantat cu mâna ei. De când stă Catrina aici aproape cincisprezece ani, de când părinții ei s-au mutat la apartamentul ăsta din sectorul Botanica, niciodată altcineva nu a pus măcar o panseluță pe lângă bloc. Numai Aurelia. Dar și ea, de fapt, de când a rămas singură.
E greu să rămâi singură la vârsta ei. Singurul fiu stă departe, la Iași, iar pe cine să mai contezi? De mutat, Aurelia nici nu a vrut să audă. Prea legată era de orașul acesta, cu mirosurile, amintirile și parcurile lui, cu toți ai ei îngropați aici. Iar băiatul avea și el rosturile lui, nevasta nu prea o avea la suflet, mama soacră era tot timpul prin preajmă, de ajutor nu duceau lipsă. Iar Aurelia rămânea mereu omul de prisos. Chiar dacă era plăcută la vorbă, tot străină era.
Aurelia nu se plângea niciodată direct, dar Catrina simțea, vedea cum o înnegrește dorul, cum îi apasă singurătatea pe umeri. Știa foarte bine cum e. După divorțul de primul ei soț, aproape că se îmbolnăvise de tristețe. Și poate că ar fi trecut peste, dacă ar fi putut să închidă ochii la o infidelitate. Dar cum să faci asta, când amanta bărbatului era prietena ei din copilărie, cu care împărțise toate bucuriile și necazurile?
Odată, pe când plângea acasă cu un bol plin de înghețată, zdrobită de supărare, s-a auzit la ușă o bătaie disperată. Nici nu s-a gândit să nu deschidă, doar așa bate cineva numai când e vreo nenorocire.
Ce-i cu tine, Catrina? De ce plângi așa? Te doare ceva?
În locul vecinei blânde, stătea o femeie sfâșiată de durere, răvășită și copleșită.
Catrina s-a trezit brusc din văicăreala ei. S-a ridicat fără să întrebe, a luat-o pe Aurelia de braț și s-a grăbit cu ea afară, până la ambulanță. Doamnei Aurelia îi murise soțul chiar atunci, pe treptele scării nu a vrut să cheme salvarea la timp, s-a gândit că îi trece cu pastile ca de obicei, dar nu a mai fost să fie.
Catrina nu a mai putut plânge după aceea. S-a gândit la câtă risipă de timp și nervi este să trăiești din supărare. A doua zi și-a făcut curaj și a depus actele pentru divorț. Destinul nu se întoarce înapoi, de ce să-l blestemi?
Viața Catrinei s-a schimbat încet. Muncă, un nou început, un alt bărbat care avea să-i devină soț și o fetiță, Emanuela. Iar lumea iar a prins culoare.
La Aurelia însă, nu era la fel de ușor. Viața ei a rămas cumva încremenită, ca o fotografie scorojită de vreme. Da, s-a obișnuit cu lipsa soțului omul se obișnuiește cu toate, așa-i pe la noi. Dar, în ochii Catrinei, veselia și căldura de altădată se stingeau încet, rămânând doar o umbră de femeie care făcea, mai mult din obișnuință, conversație cu toți vecinii de pe scară.
După ce și-a vândut mica gospodărie de la țară, ca să-l ajute pe fiu cu un avans la un apartament în Iași, Aurelia părea și mai însingurată. Atunci Catrina a simțit că nu poate lăsa lucrurile așa. Să stai nepăsător lângă cineva atâția ani și apoi să-l ignori nu se face!
A început să-i caute compania și, văzând că vorbele nu-i mai ajută cu nimic pe femeia îmbătrânită de dor, s-a decis că trebuie să facă ceva concret.
Ideea salvatoare i-a venit într-o zi, văzând un buchet imens de lalele colorate, cu care venise acasă soțul pentru ziua Emanuelei. Atunci a știut ce are de făcut. A doua zi dimineață, cu o cutie plină de bulbi de lalele, a bătut la ușa Aureliei, implorând-o s-o ajute să planteze flori pentru curte. Vă sunteți singura care știe să facă să crească ceva aici, că eu dintr-un cactus nici sămânță nu mai scot, i-a spus.
Aurelia a zâmbit, pentru prima dată după mult timp, și a acceptat. Și nu s-au oprit la lalele. A început să pună panseluțe, zambile, crini orice să nu cadă curtea în uitare. Cu timpul, a reușit chiar și să convingă vecinii să strângă bănuți pentru leagăne, bănci noi lângă scară, semințe pentru straturile cu flori.
Nimeni nu era prea dornic la început, dar pe urmă s-au mobilizat toți. Și bărbații s-au apucat să bată un gard alb, ca în povești, iar Aurelia a plâns de bucurie când l-a văzut gata, proaspăt vopsit.
A venit primăvara. Catrina se plimba cu Emanuela în curte, vrând să-i arate fetiței minunea pe care o făcuse doamna Aurelia. Și când au înflorit primele lalele, a fost o sărbătoare! Dar Emanuela, scăpată din mâna Catrinei, a fugit repede spre trotuar. Aurelia, care vopsea gardul, a început să râdă:
Prinde-o, Catrina! Uite ce sprintenă e!
După toată veselia, a venit însă timpul încercării. Într-o zi, un băiețel răsfățat, cam de vârsta Emanuelei, a călcat și a smuls aproape toate lalelele. Mama lui, apatică și cu zâmbet superior, nu numai că nu l-a oprit, dar i-a spus Catrinei că așa copiii explorează lumea.
Dar nu-i voie! Cineva le-a plantat cu drag la aceste flori!
Sunt doar niște lalele, nu faceți din țânțar armăsar! Cresc alte flori la primăvară!
Catrina a tremurat de furie, dar s-a stăpânit; nu voia s-o sperie pe Emanuela. A luat-o de acolo și, deznădăjduită, a urcat cu fetița acasă.
A doua zi, Aurelia nu a mai ieșit din casă. Plângea, frântă de tristețe că roada anilor muncii fusese călcată în picioare.
Catrina, văzând răul făcut, a luat hotărârea să mobilizeze oamenii. Seara a colindat apartamentele, explicând vecinilor ce și cum, chemându-i să repare ce se putea. Au ieșit oameni, au cumpărat bulbi noi, plante și pământ. Au lucrat până târziu, iar Catrina, cu sufletul greu dar hotărât, l-a rugat pe soț să aibă grijă de Emanuela în noaptea aceea.
Sâmbătă dimineața, a urcat din nou la doamna Aurelia. I-a bătut la ușă cu o voință care ar fi rupt orice zid:
Vă rog, doamnă Aurelia, aveți nevoie de noi, dar și noi avem nevoie de dumneavoastră!
Aurelia a deschis ușa, obosită, cu ochii roșii, gata să îi spună că nu are chef de nimeni și nimic.
E urgent?
Toată curtea vă așteaptă!
Au coborât împreună, iar când doamna Aurelia a văzut palisadele și straturile pline, iarăși, de un covor de lalele, cu vecinii adunați la margine, gata să o susțină, a izbucnit în lacrimi, dar de data asta de bucurie.
Noi nu știm cine suntem fără dumneavoastră, doamna Aurelia, i-a spus Catrina, luându-i mâna. Florile cresc doar pentru că le iubiți, și noi la fel. Nu lăsați frumusețea asta să piară, nu plecați! Avem nevoie de dumneavoastră.
Doamna Aurelia și-a șters lacrimile, și parcă a întinerit cu zece ani pe loc.
Ia să vedem ce-ați mai sădit aici Poate-mi place!
Și toată curtea din Chișinău a răsuflat ușurată că, primăvara asta, lalelele vor înflori din nou, iar zâmbetul Aureliei, vrăjitoarea grădinilor, era iar viu, cald, și plin de speranță.
