Un pas până la altar
Sorina se oglindea într-o glindă strâmbă, din camera sa mobilată ca un pod cu perne albe, privind un chip de fată a cărei rochie de mireasă plutea ca o spumă peste podeaua de scândură. Când se învârtea încet în fața oglinzii, perdeaua de dantelă se ondula parcă respirând, și zâmbetul ei apărea larg, visător, de fiecare dată când punea mâna pe tiv. Clopotul fustei se ridica din când în când, iar Sorina își imagina, tulbure, cum pășește spre altar pe sub arcuri de lumânări, cu pași de praf și miere.
În tocul ușii, Adina, sora mai mare, se rezema peltic, privind la Sorina cu un zâmbet șugubăț. Lampa de pe tavan tremura slab, reflectând siluete albastre pe pereți.
Frumoasă ești, măi Sorino, n-am ce zice, râse Adina, ținându-și degetele încrucișate pe piept. Da dacă mă-ntrebi pe mine, ai nevoie de încă un rând de rochie cu asta, în noaptea nunții, o să ți se încurce pașii printre mușcate. Banchet, joc, lume nici nu poți să ieși la o horă, te-nghite tulul! Imaginează-ți: toți dansează și tu plutești prinsă în trena asta ca într-un val de Prut.
Sorina s-a oprit în fața oglinzii, încercând să-și privească ochii printre falduri. Oare chiar nu s-a gândit la asta? Rochia era perfectă pentru poze și jurământ, dar la jocurile de noapte și la chiuiturile rudelor, poate că și-ar fi dorit ceva mai simplu. Poate o rochie albă, scurtă, până la genunchi, să poată alerga ușor printre mesele îngrămădite cu sărmăluțe și cozonaci.
Tu crezi? a bombănit Sorina, ridicând o fustă ca pe-un nor. Bine, mă lași să-ți cer ajutorul?
Normal! dădu din cap Adina, venind mai aproape, tresărind lucesc la gândul cumpărăturilor. Fără mine, pierzi toată ziua în Unirii printre manechine, și ieși poate doar cu o bentiță. Eu mă mir că de data asta ai ales ceva!
Sorina ridică din umeri, puțin rușinată:
Totul pe comandă, după schițele mele. Dacă intram într-un salon, îmi luam saltea și pernă, nu mai ieșeam de-acolo! Atâtea alegeri, atâtea dantele ochii mi se-nvârteau a nechezol.
A lăsat oglinda și s-a cuibărit pe marginea patului, privind la Adina cu ochi mari, ca de copil.
Mâine poți? Vieni cu mine? Că nicio șansă fără tine, uit tot ce am de făcut.
Adina apăsă ușor faldurile rochiei și îi zâmbi cald.
Pentru tine, Sorino, las orice baltă. Sora mea nu se mărită zilnic! Hai să găsim rochia perfectă de zbânțuială!
**********************
Sorina stătea la masa din bucătărie, între teancuri de invitații albe ca frișca. Pe fereastra prăfuită, apusul cădea greoi, iar becul galben luminează rândurile ordonate de plicuri ca pe niște planuri secrete. Fata își nota cu grijă numele invitaților, cu scrisul rotund și subțire mâna obosită i se lovea deja de margini, dar nu dădea înapoi. Voia ca fiecare invitație să fie personală, caldă, altfel nici nu simțea că e a ei sărbătoare.
La început, mama și Adina au vrut să ajute, dar Sorina a rămas încăpățânată: E nunta mea! Măcar ceva să fac numai eu, zise ea târâș.
Mai e doar puțin, oftează ea în taină, privind la semnăturile tremurate. Mâna deja urlă, de parcă ar vrea să fugă în grădină printre tufele de zorele.
Adina apăru în prag, tăcută. Se așeză în față și-și încrucișă picioarele, desenând cu degetul cercuri invizibile pe masă.
Pot să-ți dau totuși o mână de ajutor? Privește câte s-au adunat! Și pe bune, de ce nu te ajută Lucian? Parcă jumate-s neamu lui!
Sorina lăsă pixul, mulțumită de răgaz, și își flexă falangele obosite:
O, el doar pe drumuri e. La serviciu, să termine cât mai mult înainte de concediu. Știi cum e să pleci la soare fără griji, să nu te tragă dosarele înapoi. Are omul panicile lui!
Pe chip îi apăru o urmă de visare:
Oricum, după nuntă plecăm undeva la soare și liniște, departe de zarva cumătrilor. O să fie un început curat, nou, cu gust de vacanță pe malul Nistrului.
Da, bine, da măcar zece invitații putea să semneze oftă Adina, încercând să nu pară prea răscolitoare.
Ea nu se putea împăca cu felul ciudat în care Lucian trata toată nunta. De la început îi părea cumva neted, rece și parcă de fiecare dată când Sorina îi vorbea, ochii lui se goleau ca niște fântâni secate. A vorbit primul despre cununie, s-a repezit la organizare ca un alergător la linia de start. A trecut trei luni de când se cunoscuseră, și deja el aduna cataloage și idei, insista să invite tot satul, argumentând că rudeniile vin nu din întâmplare, ci ca să nu pierdă istoria.
Sorina vedea doar fețe colorate și flori, nu ciudățenia din spatele entuziasmului lui. Adina strângea din buze. Poate era doar grija de soră mai mare, poate Lucian era pur și simplu așa de piatră la exterior, cu foc mocnit înăuntru.
Dar neliniștea nu-i dispărea. Parcă Lucian plutea tot timpul la suprafață, fără ancoră. Se teme că tot joacă un rol, că nu simte cu adevărat, că i se suprapune chipul peste o poveste trecută, pe care nu o poate el însuși rostogoli.
Deși el organizase sala, a ales meniuri și a convins-o pe Sorina să viseze la familie mare, de poveste, Adina tot nu putea să scape de acea senzație: că vântul schimbării vine de undeva de sub piele, că nu va fi bine.
Trebuia să-și ajute sora, doar atât conta.
**********************
Sorina era ușurată toată agitația pregătirilor îi părea ca o ceață care se ridică încet. Lucian preluase tot ce e scump rezervase sala la un restaurant faimos în Chișinău, a angajat fotograf, a plănuit luna de miere undeva printre munții Carpaților; Sorina trebuia doar să aibă grijă de ea însăși. Să găsească rochia, să bată palma cu hair-stylistul, eventual să se gândească la papuci comozi și mici mărunțișuri.
Într-o seară, la o cană de ceai cu scorțișoară, Adina, după lungi ezitări, întrebă cu glas tremurat:
Tu nu te grăbești, soră mică? Trei luni sunteți împreună crezi c-o să vă meargă ok? De ce să nu locuiți întâi împreună, să vedeți cum e să adormiți când pisica fuge pe horn? Poate vă ciondăniți din nimicuri, poate O nuntă după câteva luni de probă n-ar fi mai sigură?
Dar Sorina nu s-a supărat, simțea grija din tonul surorii sale. Răspunse scurt, cu ochii strălucind a stele:
Adina, dragă, lasă grijile baltă! Totul o să fie minunat. Eu gătesc, fac curat, îmi place să dansez cu cârpa între degete! Chiar dacă Lucian e pe drumuri, eu rezolv tot în cel mai rău caz, iau pe cineva cu ziua; important e că mă simt vie în preajma lui!
Sorina făcu o sorbitură din ceai, tresărind:
Îl iubesc, Adina! N-am simțit niciodată așa ceva. Știu că e omul meu. Nu-l las să-mi scape!
Adina asculta cu inima strânsă. Sora ei părea atât de luminată, încât toată camera parcă se făcea albă. Asta e dragostea? se întreba. Poate, când ți se par toate problemele simple, și viitorul ca un colț de rai pictat de un copil.
Chiar așa sigură ești pe el? șopti Adina, încercând să culeagă măcar o firimitură de îndoială.
Da, da, sunt sigură, răspunse Sorina. Ne înțelegem bine, visăm la același viitor, vrem familie și copii. Ce-ar mai trebui?
Adina își ascunse grijile sub un zâmbet cald.
Atunci, mă bucur pentru tine, draga mea. Să fii fericită, asta contează.
Sorina îi strânse mâna, recunoscătoare.
Știu că ai grijă de mine, Adina. Dar eu sunt în sfârșit fericită!
Nu se putea tăgădui: Lucian era grozav la a face curte, cu gesturi teatrale, cuvinte dulci, zâmbete și flori prins în panglică. Trimitea cafea la birou, mereu la aceeași oră, cu stafide și un biglietto: Pentru cea mai frumoasă fată din Moldova, și Sorina se aprindea toată de încântare.
O ducea și la birou, o lua și acasă, cobora din mașină să-i deschidă portiera. Colegele surâdeau pizmăreț:
Soro, de unde l-ai scos? Nici la telenovele nu se vede așa, îi ziceau.
Sorina râdea, rușinată și fericită, de parcă ar fi trăit într-un vis peste care totul licărea.
Adina tot nu se liniștea. Oricât de frumos păreau toate, îi dădea mereu ghes o teamă mocnită că sub învelișul parfumat se ascunde ceva rânced.
Într-o seară, pe când beau ceai printre firimituri de colaci, Adina nu se mai abținu:
E frumos totul, dar nu pot muta norii deoparte. Poate nu e nimic rău, dar să nu uiți să privești în adânc. Cum reacționează Lucian când ceva nu merge? Când bat vânturi negre?
Sorina ridică ochii, zâmbind domol:
Ești mereu gravă, Adina Dar eu nu caut probleme. Eu cred în Lucian. Să nu strici visul
Adina dădu din cap, nescosând vorba ce ardea pe limbă:
Om trăi și om vedea.
Dar acel presentiment nu dispărea. Știa că visul acesta, ca o prăjitură prea dulce, ascunde o nucă stricată.
***********************
Sorina a venit la Lucian plină de planuri și foi voia să vorbească despre toate detaliile nunții: unde stă nașul, ce muzică să fie, ce flori să plutescă pe mese. Se gândea că or să râdă, or să se certe pe glume și vor mânca pizza până târziu.
Dar de cum a intrat, a simțit totul pe dos. Lucian stătea în hol, cu mâinile adânc în buzunare, cu ochii ca două pietre. Nu zâmbea, nu o îmbrățișa ci privea pe lângă ea, de parcă ar fi așteptat să vină altcineva.
Cum adică, nu mai facem nunta? șopti Sorina, cu inima sfărâmițându-se ca pâinea între degete. Nici nu putea articula cuvintele, parcă o ținea cineva de limbă.
Pe fața lui Lucian apăru o grimasă rece:
Ai făcut tu ceva, dar nu-i mare lucru. Asta-i soarta voastră, femeile, mereu cu ochii la portofel. Dacă apare vreun băiat mai cu bani, ați și și fugit la el. Nu vă suport!…
Sorina a rămas înghețată. Parcă auzea păsări ciudate zbătându-se în tavan. Cum să mintă atât de urât? Toată dragostea ei, toată devotarea, jertfită așa, dintr-un cuvânt de batjocură.
Lucian, nu pricep Niciodată nu te-am trădat Tu ai văzut altceva decât e eu doar pe tine te iubesc!
El ridică din umeri, ferindu-și privirea spre geam:
N-ai ce-mi demonstra. Toate sunteți la fel. Ai impresia că nu văd cum zâmbești altora?
Sorina simți un gol adânc în stomac, sângele i se trăgea în tălpi. Nu era omul pe care l-a crezut. Nu era bărbatul care-i aducea cafeaua și-i miroseau palmele a liliac.
Dar nu încercă ea, dar vocea îi scârțâia.
Destul. Credeam că tu ești altfel, dar nu. E destul. Am obosit. Pleacă.
Cuvintele lui au lovit, tăios, ca o palmă peste față. Sorina s-a clătinat, apoi a ieșit fără să privească înapoi. Ușa a tras un foșnet lung, iar Lucian a rămas singur, cu obrajii în palme, ascunzându-se de frică și de acea neliniște secătuitoare care îi sugea sufletul.
Tare mi-ar trebui un doctor de suflet a gândit el, amar.
O iubea, știa bine. Dar gândurile negre îi amestecau sufletul cu noroi. Cu cât se apropia nunta, cu atât vedea tot mai clar umbra fostei logodnice, cu ochi albaștri și zâmbet viclean. Frica de-a fi iar părăsit, trădat, făcut de râs
Când Sorina i-a spus Te iubesc, Lucian a auzit doar scriptul unei tragedii. Altădată, altă fată îi făcuse la fel, și tot viitorul lui s-a prăbușit într-o sală plină de lume.
Mai bine spun eu primul stop, decât să mă trezesc prost în fața tuturor.
Greu, Lucian a pus mâna pe telefon, căutând poate un dram de alinare.
Bună, am nevoie de ajutor… Mi-e frică să nu trec din nou prin aceeași umilință. Nu vreau să rămân iar singur, scuturat de rușine
Un glas calm, ca o mângâiere:
E bine că ai sunat, vino oricând la cabinet. Să încercăm împreună.
Lucian privi apusul dincolo de bloc și șopti:
Vin chiar mâine
**********************
După un an, Sorina pătrundea într-o sală inundată de soare, cu rochia ei diafană, privind la chipurile vesele ale rudelor. Muzica plutea ca o ceață caldă printre felinare, și Sorina, ținându-l de mână pe Lucian, a pășit în mijlocul sălii, fluturând inima între două lumini. El i-a șoptit, uimit:
Ce ciudat Nu-i nimic schimbat, dar totul e altfel.
Pentru că acum simțim cu adevărat. Fără frică, fără dacă o să fie rău, zâmbi Sorina.
Ea și-a amintit ziua în care a plecat, rătăcită pe străzile din Chișinău, ca un abur într-un vis urât. A doua zi însă s-a întors la Lucian. Nu cu scandal, nici cu rugăminți, ci cu inima despuiată, gata să vorbească.
Nu plec de aici până nu știm de ce doare, i-a spus ea, privindu-l drept în ochi. Știu că-ți e frică, că porți în tine umbrele unui trecut. Hai să găsim drumul împreună, nu să-l distrugem.
Au pornit pe același drum, la psiholog. Au vorbit, au plâns, au învățat să se descoasă, să spună adevărul, să simtă din nou.
Sorina a rămas aproape. Nu a judecat, doar a ascultat. Și încet, Lucian a început să creadă din nou. Să se încreadă că unui om adevărat i se poate răspunde cu sinceritate.
Acum dansau sub priviri calde, printre aplauze ca niște mătănii. În ochii lui Lucian nu mai era gheață. Doar căldură, curaj, recunoștință.
Mă bucur că nu m-ai abandonat, șopti el, strângându-i mâna.
Și eu, draga mea. Acum știu sigur: iubirea noastră e mai mare decât orice teamă.
Muzica se stingea încet, dar dansul lor mergea mai departe, cu pași lini deci, plini de fericirea tăcută, pe care numai cei ce și-au regăsit sufletul o pot simți un vis moldovenesc, de la un pas până la alt pas, mereu împreunăDin colțul sălii, Adina privi dansul lor, cu ochii umezi de emoție. Ridică un pahar de șampanie, tăcută, și-și spuse în gând: De-ar învăța toți oamenii să rămână aproape, chiar și când dragostea doare, lumea ar fi mai blândă.
Sorina își lipi fruntea de obrazul lui Lucian, simțindu-i respirația culcușindu-se în părul ei. Muzica se dilua în aplauze, pașii lor se roteau încet printre flori, iar trecutul cu toate fricile, rănile și poverile se prefăcea într-o poveste veche, spusă doar ca să-ți amintești cât de mult poți iubi.
Dincolo de luminile sălii, în noaptea caldă de vară, o stea cădea, topindu-se în miezul cerului. Lucian și Sorina, dăruindu-și zâmbete care nu mai cereau promisiuni, știau acum că dragostea adevărată înseamnă să alegi în fiecare zi, oricât de greu, să rămâi cu inima deschisă.
Și fata care cândva se privea nesigură într-o oglindă strâmbă a înțeles: fericirea nu-ți vine ca o rochie croită pe măsură de alții, ci ca un costum croit împreună, cu lumină, răbdare și curaj.
O horă veselă îi învălui pe toți, iar două surori râdeau printre rude și prieteni, ținându-se de mână știind amândouă că, uneori, un pas până la altar e de fapt cea mai lungă și cea mai frumoasă călătorie spre tine însăți.
