Când mi-am luat rămas bun de la fratele meu la Gara de Nord din București, mama mea era toată un nod în gât și în inimă, temându-se că s-ar putea să fie ultima dată când îl vede pe viu, mai ales la bătrânețile ei. Cu mintea plină de gânduri și cu inima cât o ceapă degerată, m-am pornit să-i văd pe frate și pe soră pentru, cine știe, poate ultima oară. Prima oprire: casa unchiului meu Gheorghe în Vaslui. El, veșnic pus pe șotii, a găsit de cuviință să-mi facă o glumă despre nunta mea care se apropia peste șase luni, iar eu i-am dat invitație la mișto, cu zâmbet larg și ochi șmecheri. Să fiu atentă la semnul lui din naștere, zice, că aduce noroc sau poate ghinion, nu prea se știe.
Ziua era de parcă ar fi pictat-o un moldovean harnic: soare, cer albastru, un aer de vacanță ca-n povestirile lui Creangă. Am ajuns la mătușa Alina din Constanța, care ne-a primit cu bucate de te lingi pe degete și cu poveste de viață la pachet. Duminică dimineață, eu și verișoara mea Ana cu nume ce nici nu-ți stă pe limbă să-l confunzi cu altceva ne-am hotărât să facem o baie în mare, că doar de asta venise vara și la noi. După o oră de stropit și râs, ne-am întors acasă pentru un prânz cu borș și plăcintă cu brânză, numai bun să te ții de viață.
Dar Ana, plină de energie, m-a tras din nou la mal de Marea Neagră și apoi la Cinematograful Patria din oraș. Cum ieșeam din apă, vin spre noi doi băieți cu o față de parcă voiau să ceară voie la horă. Unul dintre ei, vădit curios, întreabă cum să ajungă pe strada Mihail Sadoveanu. Ana le explică, iar celălalt se uită la mine ca la expoziție și zice: Scuzați, vă cheamă Elvira?
Mi-a fugit un pic zâmbetul din colțul gurii, dar el continuă repede: Locuiți la Chișinău și aveți o prietenă pe nume Luminița. Ea este sora mea. M-am uitat la pozele cu dumneavoastră și am fost chiar curios să vă cunosc. Abia atunci văd că are pe braț un semn de naștere exact ca al unchiului meu, de parcă-i rudă de sânge.
Ne-am luat cu toții de mână și am mers la film, apoi la promenadă pe faleza din Constanța, să simțim briza și să ne facem poze ca la Instagram. La despărțire, băiatul mi-a spus că el și colegul lui erau încheind o călătorie de afaceri (sigur, numai afaceri!), urmând să plece a doua zi. M-a rugat, cu o deferență de domn moldovean, să-i dau numărul meu de telefon, ceea ce am făcut fără ezitare. După zece zile, ne-am întâlnit din nou, de data asta cu mama la aeroportul din Chișinău, ca să nu fie vorbe. Șase luni mai târziu, când calendarul arăta și stele și noroc, ne-am căsătorit cu fast și cu lăutari, iar nunta a fost plătită în lei moldovenești, nu cu euro, să fie clar!
