La școală mă trimiteau mereu la tot felul de olimpiade. Odată m-au chemat și la olimpiada de chimie. Am luat-o ca pe un semn al inteligenței mele nemaipomenite. Când a aflat, mama chimistă și ea, ce purtase înainte să-l cunoască pe tata un nume de familie boieresc s-a comportat ca o femeie de la țară. De obicei râdea discret ca o doamnă de roman, iar acum a vărsat ceaiul și a izbucnit într-un râs strașnic.
A fost prima și ultima dată când am văzut-o cu adevărat râzând cu poftă. Apoi am fost trimis la olimpiada pe sector la fizică. Și după aia, iar și iar. Și atunci am început să-mi dau seama că diriginții, de fapt, mă exilau periodic ca să le dea și altor copii ocazia să învețe liniștiți.
La olimpiada de biologie nu am fost trimis singur. Mi l-au lipit pe Tolik Ciubotaru drept coleg de drum. Și el se pricepea la biologie, cam cât mă pricep eu să deosebesc cerbul de țestoasă de la o sută de pași. Când a aflat cine va reprezenta biologia la sector, profesoara de biologie era să înceapă greva foamei. Dar nu vor fi o zi întreagă la școală, probabil a convins-o directoarea împreună cu secretara. Pe mine și pe Tolik ne-au pus într-o sală mare, cu vreo șaizeci de necunoscuți ca noi. Am primit fiecare o coală mare, pliată.
Atunci, o doamnă ținea un discurs înflăcărat la tribună. Pe piept îi strălucea o broșă de sticlă cât pumnul. Discursul avea priză: ideile de bază nu suntem aici întâmplător, ne așteaptă o viață măreață; deci, dacă trișăm acum, toată viața vom descărca vagoane. Oricum, și asta e treabă nobilă, nu se împotrivește.
M-am uitat în jur și am atins ușor pe umăr o fată de lângă mine. S-a înroșit și și-a coborât genele rimelate. Brusc, toți au început să scrie frenetici prin foi. Tolik era extrem de neliniștit:
N-am înțeles ce trebuie să facem. Ce trebuie să facem?
Și el încă mai credea că ne-au adus ca să ne dea suc de lămâie. Când m-am holbat la foaie, mi-am dat seama: spațiile goale cereau răspunsuri. I-am comunicat și lui Tolik. Doamna cu broșa mi-a cerut să mă calmez.
Unde sunt răspunsurile? mă întreabă Tolik.
Atunci, ca din întâmplare, doamna cu broșa s-a interesat din ce școală venim, noi, târgoviștii ăștia atât de râvnitori la știință. Pe ăștia din camera copiilor nu-i păcălești. I-am spus din școala 172. A notat atât pentru mine, cât și pentru Tolik. Doamna și-a mușcat rama ochelarilor și iar a scris ceva în carnețel.
Noi nu suntem din 175? mă contrazice Tolik.
Taci, măi prostule, îi zic.
M-a lovit cu piciorul, dar a nimerit în scaunul fetei din față. Ea s-a întors ca o bufniță, s-a lămurit că nu suntem periculoși și ne-a rugat politicos să nu mai facem așa. Mi-au rămas în minte pistruii ei.
Ce vrei? îi reproșează Tolik. Stai liniștită, nu deranja.
Atunci doamna i-a făcut fetei ultima observație. Și fata a început să plângă. Ca s-o liniștească, doamna, ca o mamă, i-a spus să se încreadă în puterile proprii. Și chiar s-a liniștit. Atunci profesorii știau să convingă: fata a șters lacrimile și, într-adevăr, s-a descurcat bine.
Eram într-o dilemă: să-mi amintesc datele lui Carol Linnaeus ori să mă uit la genele fetei cu rimel, nu mergeau împreună. Sau Linnaeus, sau genele. Dacă amestecam, ieșea un Carl Linnaeus cu rimel pe gene. Imagine teribilă. Oricine o fi fost el, nu mi-a plăcut deloc.
Câte specii de pești trăiesc în Prut? îl aud pe Tolik.
Nouă sute doisprezece, îi spun.
Sigur?
Cu asta nu se glumește.
Răspunsul despre Linnaeus l-am formulat astfel încât să se potrivească și-n biografia lui Grigore Vieru. Era bun, dacă nu-l despicai prea mult la verificare.
Mergem la film? i-am scris pe o foaie, pe care am împăturit-o bine și am aruncat-o spre fata cu genele rimelate. Răspunsul a venit rapid: Deja sunt cu cineva, era scris, frumos. Încă mă uimește neputința femeilor de a zice da pe loc. La naiba. Nici prin gând nu-mi trecea să-i stric idila. Chiar propuneam o prietenie în plus. Prieteneam deja cu două fete care între timp deveniseră prietene între ele. Iubitul lor dormea liniștit, problemele erau la tata, care-mi dădea câțiva lei moldovenești cu regularitate.
E mai bun ca mine? o întreb pe bilet. Da, îmi răspunde. Dar atunci de ce nu participă la olimpiadă? Fata a stat pe gânduri. O înțeleg.
Nu-ai confundat Prutul cu Marea Neagră cumva? mă întreabă în șoaptă doamna cu broșa, când trece a treia oară pe lângă Tolik. Speră să găsească copiuțe în zona noastră. Dar pentru asta trebuia măcar să știi despre ce e materia. La noi nu avea ce căuta.
Tolik stătea cu figura unui copil recalcitrant care-ar avea nevoie de tratament. Dar ăsta era, de fapt, modul lui obișnuit, doamna nu știa asta.
Ce ocean vrea ea? mă bruiază Tolik, împiedicându-mă să leg vreo relație neclară. Nu e nicio întrebare despre oceane aici.
Cine e cine cu Ștefan cel Mare, i-am scris. Nu!, mi-a venit răspunsul cu o față zâmbitoare cu codițe și urechi. Nu trebuia. Urechile acelea m-au emoționat mai rău ca genele. Actualele emoticoane n-au farmecul acesta special. Aproape că m-am aprins, dar iar m-a deranjat colegul biolog.
Am așa o întrebare pentru tine, zice Tolik, important. Ce nivel de con…formație are cheratina din părul veveriței? Cheratina, ăla e răspunsul? Parcă moldovean a scris. De ce veverițele au părul roșcat?
Am confirmat. Apoi am adăugat:
Iarna devin cenușii.
Tolik a notat: Roșcată. Iarna, veverița e cenușie. Omul putea să se integreze în orice conversație.
Fata cu pistrui se întoarce spre mine și-mi șoptește: Alfa-helix.
Unde? zic eu, mirat.
Nivelul de conformație e alfa-helix, explică ea, apoi se întoarce la treabă.
Am aruncat o privire spre urechile ei. Și ele atrăgeau ceva. Am notat rapid răspunsul, am rupt un colț din ciornă și am scris: Mergem la film? Că undeva tot trebuie să reușesc
Mergem, mi-a picat pe bancă.
După un minut, din dreapta: Hai, mergem.
Era un impas existențial. Încercând să scap, dau de întrebarea: Cum se numește puiul de rinocer? Greu să răspunzi când ți se cer relații serioase din două părți. Rinoceoraș? Rinocerel? Vitel? Rinotolik? În dreapta gene, în față pistrui. Am cedat: Pui de rinocer.
Cu pistruiata am rezistat până spre iarnă, când veverițele au căpătat blana cenușie. Cea cu genele rimelate nu a venit la cinema. Ce oameni vicleni femeile astea.
Între timp, la olimpiada de biologie am luat locul doi și am primit diplomă. Dar abia după două luni mi-au dat-o; au căutat peste tot. În școala 172 era un singur elev cu numele meu era clasa întâi, și la întrebarea retorică a directoarei: Cum să fi ajuns el la olimpiadă? copilul a plâns și a promis că nu mai face. Până la urmă m-au găsit.
Am fost singurul de la olimpiada aceea care a știut cum se cheamă puiul de rinocer. Știința încă n-a găsit un termen potrivit pentru acești rinotolici, acolo e buba. Așa am intrat în lumea oamenilor de știință și m-am simțit de-al lor. Apoi m-am stricat și am ieșit, după cum vedeți.
