La școală mă tot trăgeau la tot felul de olimpiade. Odată m-au trimis la olimpiada de chimie. Am interpretat asta ca pe un semn al geniului meu ascuns. Când a aflat, mama mea, chimistă de profesie, care înainte să-l cunoască pe tata purta un nume vechi de boier, s-a purtat ca o gospodină din mahala. De obicei râdea distins, ca o doamnă de roman. Dar atunci a vărsat ceaiul pe masă și a început să chicotească zgomotos.
A fost prima și ultima dată când am văzut-o pe mama râzând cu adevărat. Apoi m-au expediat la olimpiada raională de fizică. Și-apoi din nou, și tot așa. Atunci am început să bănuiesc că, de fapt, conducerea școlii mă exila periodic, ca să le dea celorlalți copii șansa să învețe în liniște.
La olimpiada de biologie n-am fost singur. Mi l-au lipit de drum pe Tolea Grițcu. Și el călăreț mare la biologie putea distinge un cerb de o broască țestoasă de la o sută de pași. Aflând cine va reprezenta știința la noi în școală, profesoara de biologie era cât pe ce să intre în grevă. Dar nu vor fi deloc la școală toată ziua, au convins-o, se pare, directoarea împreună cu diriginta.
Pe mine și pe Tolea ne-au așezat într-un amfiteatru uriaș, cu vreo șaizeci de necunoscuți, toți candidați la titlul de cel mai biolog. Ne-au dat fiecăruia câte o coală mare, pliată la mijloc.
Chiar în acele clipe, o femeie cu broșă de sticlă, cât un colț de pâine, ținea un discurs mobilizator la tribună. Broșa îi sălta pe piept ca un peștișor în mreajă. Vorbirea ei pătrunse adânc. Principalele idei: nu suntem aici din întâmplare, viață mare ne așteaptă. Și dacă acum chiulim și copiem, toată viața o să descărcăm vagoane. Ceea ce, de altfel, e o ocupație nobilă, n-are nimic contra.
M-am uitat în jur și am atins ușor umărul fetei de lângă mine. A roșit și și-a lăsat genele rimelate. Imediat toți au început să scrie cu febrilitate. Asta l-a răscolit de tot pe Tolea:
Eu nu am înțeles ce trebuie să fac. Ce trebuie să facem?
Nici măcar acum nu pricepea că urma să scriem ceva. Era sigur că ne-au adus doar ca să ne dea compot. Priveam foaia și m-am prins: în spațiile goale, neatacate de tipar, trebuia să scriem răspunsuri. I-am spus și lui Tolea. Femeia cu broșa ne-a rugat să ne liniștim.
Și unde se văd răspunsurile? a întrebat Tolea.
Atunci femeia cu broșa s-a interesat, într-o doară, de ce școală suntem noi, două talente care trag tare la știință. Cine știe drumul pe la poliția minorilor nu-i lesne de păcălit. Am răspuns că suntem din a o sută șaptezeci și doua. A notat asta pe foaia ei, și pe a lui Tolea. A mai notat ceva, rumegându-și ochelarii.
Noi suntem totuși din a o sută șaptezeci și cincea! bombăni Tolea.
Taci, măi prostule! i-am răspuns șoptit.
Tolea m-a împins, dar nimeri în banca fetei din față. Fata s-a întors cu capul ca o bufniță, s-a uitat la noi, a decis că nu suntem de mâncat și ne-a rugat să stăm mai cuminți. Mi-au rămas în minte pistruii ei.
Ce vrei? i-a aruncat Tolea. Stai acolo și nu deranja.
Apoi femeia a mustrat-o pe fată pentru ultima oară. Fata a început să plângă. Ca s-o liniștească, femeia i-a spus cu blândețe de mamă să conteze doar pe puterile ei. Și-atunci, chiar a început să-i iasă totul fetei. Pe atunci profesorii știau să convingă: fata și-a uscat lacrimile și chiar îi mergea bine.
Eu mă aflam într-o dilemă complicată. Să memorez anii vieții lui Carl von Linné sau să prind privirea fetei cu gene rimelate era imposibil. Ori Linné, ori genele. Încercam să le fac pe ambele, dar rezultatul era un Carl von Linné cu gene date cu rimel. Destul de înfiorător, oricine ar fi fost acest Linné.
Câte specii de pești trăiesc în Prut? se interesă Tolea fără prea mare convingere.
Nouă sute douăsprezece, i-am răspuns.
Sigur?
Așa ceva nu se glumește.
Pentru răspunsul despre Linné am făcut o construcție care putea intra fără probleme și într-o biografie scrisă de Grigore Vieru. Și ar fi fost corect, dacă la verificare nu părea prea filozofic.
Mergem la film? am scris pe o bucățică de hârtie, am împăturit-o și am aruncat-o spre fata cu gene rimelate. Răspunsul a venit după un minut: Sunt deja cu altcineva, scris frumos. Mă fascinează și acum această abilitate feminină de a nu spune niciodată da direct. Nici nu aveam de gând să-i stric prietenia sincer propuneam încă una. Până la urmă, eu deja eram prieten cu două fete care erau deja prietene între ele. Câștigau băieții acelor fete un somn liniștit, doar tata nu era prea încântat, fiindcă trebuia să-mi dea mereu lei.
E mai bun ca mine? am scris și am dat foaia. Da, a venit răspunsul. Și atunci de ce nu-i la olimpiadă? Fata a rămas pe gânduri. Am înțeles-o.
N-ai confundat Prutul cu Dunărea? a întrebat femeia cu broșa, trecând pe la Tolea a treia oară. Căuta copiuțe printre noi. Dar ca să ai copiuțe, trebuie să ai idee despre materie. Deci n-avea nimic de găsit.
Tolea arăta ca un copil pe care educatorii îl trimit la consult medical. Dar aceea era fața lui obișnuită, femeia doar nu știa.
Care ocean? Ce tot are cu oceanele? mă necăjea Tolea, blocând orice legătură vagă de cunoștință. Niciun fel de întrebare despre oceane aici…
Cine-i cine cu Gheorghe Dinică?, am mai trimis un bilețel. Nu!, a venit imediat răspunsul și lângă era desenat un chip zâmbitor cu codițe și urechi. N-a fost o idee bună. Urechile m-au aprins mai tare decât genele. Azi, smiley-urile nu mai au aceeași magie. Mai aveam un pas și mă îndrăgosteam dar Tolea nu mă lăsa în pace.
O întrebare de la mine, începu el grav. Ce structură spațială are cheratina din părul uman? Cheratina ăsta-i răspunsul? A scris vreun moldovean de la Bălți. Și veverița are păr roșu, nu?
I-am confirmat. Și am adăugat:
Iarna se face cenușiu.
Tolea a notat: Roșu. Iarna, veverița e cenușie. Intra firesc în orice conversație.
Fata cu pistrui s-a aplecat spre mine și a șoptit: Alfa-helix.
Unde?! m-am uitat în jur.
Structura spațială e alfa-helix, mi-a zis. Și s-a întors la ea.
I-am contemplat urechile. Erau la fel de fascinante. Am notat, am rupt din ciornă altă bucățică și am scris: Mergem la film?
Mergem, s-a trântit biletul pe bancă.
După un minut a venit altul, de la dreapta: Bine, mergem.
Era o încurcătură existențială. În mijlocul acestui hățiș, am ajuns la întrebarea: Cum se numește puiul de rinocer? E greu să răspunzi la așa ceva când ai de dat explicații serioase la două fete în același timp. Rinocerel? Rinopuc? Vițel?… Rinotolea? În dreapta am gene, în față pistrui. Deja am ajuns! Și am scris: Puiul de rinocer.
Cu fata cu pistrui am mers împreună până iarna, până ce veverițele s-au făcut cenușii. Cea cu gene nu s-a arătat la film. Așa sunt femeile, pline de mister.
Între timp, la olimpiada de biologie am luat locul doi și am primit diplomă. Dar abia după două luni, cu mari căutări. La școala o sută șaptezeci și două l-au găsit doar pe unul cu numele meu. Băiatul era în clasa întâi și, la întrebarea retorică a directoarei: Cum o fi ajuns el la olimpiadă?, a izbucnit în lacrimi și a promis că nu mai face. Dar într-un final, tot m-au găsit.
Fusesem unicul din acea adunare științifică ce știa cum se numește puiul de rinocer. Oamenii de știință încă nu i-au găsit un nume potrivit acelui rinotolea și asta e problema. Așa am intrat în lumea savanților și m-am simțit acasă acolo. Pe urmă, m-am stricat. Și am ieșit, după cum vedeți…
