La școală mă trăgeau mereu la tot felul de olimpiade. Într-o zi m-au trimis la olimpiada la chimie. Am interpretat asta drept recunoașterea inteligenței mele ieșite din comun. Când a aflat mama, chimistă de meserie, care purta înainte de a-l cunoaște pe tata un nume vechi de boier, s-a comportat ca o gospodină de la țară. De obicei, râde molcom ca o doamnă din roman de Camil Petrescu, dar acum și-a vărsat ceaiul și a izbucnit într-un râs zgomotos.
A fost prima și ultima dată când am văzut-o râzând așa din inimă. Pe urmă m-au trimis la olimpiada raională la fizică. Și apoi din nou și din nou. Atunci am început să-mi dau seama că de fapt administrația școlii mă tot deporta de la ore, ca să poată învăța în liniște ceilalți elevi.
La olimpiada de biologie nu am fost singur. L-au pus lângă mine și pe Toader Rusu. Și el se pricepea la biologie la fel de bine cum știam eu să deosebesc un cerb de o broască țestoasă de la o sută de pași. Aflând cine reprezintă școala, profesoara de biologie era gata să declare grevă foamei. Dar nu vor fi la școală toată ziua, au convins-o, se pare, directoarea și diriginta.
Pe mine și pe Toader ne-au așezat într-o sală gigantică, cu șaizeci de alți colegi necunoscuți de la alte școli, toți biologii. Am primit câte o foaie mare, cu două pagini deschise.
În acel timp, la tribună, o doamnă ținea un discurs motivațional. Pe piept avea prinsă o broșă de sticlă, cât un pumn. Discursul era destul de bun: nu suntem aici întâmplător, ne așteaptă o viață mare înainte și dacă acum facem gălăgie și copiem, toată viața vom descărca vagoane ceea ce, de altfel, e o muncă onorabilă și dânsa n-are nimic împotrivă.
M-am uitat în jur și am atins ușor umărul fetei din dreapta mea. S-a înroșit și și-a plecat cu genele lungi machiate. Imediat toți s-au apucat să scrie pe foi cu o vitejie de parcă le ardea cineva picioarele. Toader s-a panicat:
Nu am înțeles, ce trebuie să facem? Ce să facem?
Chiar și atunci nu visa că va trebui să scriem ceva. El credea că ne-au adus aici doar ca să ne dea suc. Am citit foaia și mi-am dat seama: în spațiile goale lipsesc răspunsuri. I-am comunicat această mare descoperire și lui Toader. Doamna cu broșa mi-a cerut să mă liniștesc.
Unde trebuie să ne uităm după răspunsuri? m-a întrebat Toader.
Doamna cu broșa s-a apropiat și a întrebat de la ce școală suntem noi, acești doi băieți atât de dornici de știință. Pe unul care a trecut prin biroul polițistului de proximitate nu îl iei ușor. Am răspuns că suntem de la școala o sută șaptezeci și doi. A notat asta pe foaia ei și pe a lui Toader. Femeia a mai scris ceva în carnețel.
Dar noi suntem de la o sută șaptezeci și cinci! a protestat Toader.
Taci, măi, prostule, i-am zis grav.
Toader m-a îmbrâncit, nimerind în scaunul fetei din fața mea. S-a întors ca o bufniță, ne-a privit, s-a lămurit că nu suntem periculoși și ne-a rugat să nu repetăm figura. Mi-au rămas în minte pistruii ei.
Ce vrei? i-a spus brutal Toader. Stai liniștită și nu deranja.
După asta doamna a făcut o observație finală fetei, iar fata a început să plângă. Ca să o liniștească, doamna i-a spus cu blândețe să aibă încredere în propriile forțe. Atunci i-a mers: a șters lacrimile și a început să știe tot ce trebuie.
Eu eram într-o dilemă serioasă. Să-mi amintesc anii de viață ai lui Carl Linné și să prind în același timp privirile fetei cu gene lungi era imposibil. Ori Linné, ori genele. Dacă le puneam împreună, ieșea un Carl Linné cu gene date cu rimel, imagine neplăcută tare. Oricine ar fi fost omul, spectacolul era groaznic.
Câte specii de pești trăiesc în Prut? a întrebat Toader într-o doară.
Nouă sute doisprezece, am răspuns eu.
Sigur?
Nu glumesc cu așa ceva.
Despre Linné am scris așa încât se putea pune și în biografia lui Agnia Barțo. Ar fi fost corect, dacă la verificare să nu pari filozof fără rost.
Mergem la film? am scris pe-un petic și l-am aruncat discret fetei cu genele rimelate. Răspunsul a venit repede: Deja am prieten, scris frumos. Mă impresionează mereu abilitățile fetelor de a nu spune da din prima. Doamne! Nici nu voiam să stric vreo prietenie. Chiar propuneam una nouă. Și așa aveam două prietene, care se ajutau la lecții. Baietii acestora dormeau liniștiți. Singurul afectat era tata, care îmi dădea constant lei la buzunar.
E mai bun ca mine? am scris. Da, a venit răspunsul. Atunci de ce nu e la olimpiadă? Fata s-a gândit puțin. O înțeleg.
Nu ai confundat Prutul cu Oceanul Atlantic? a întrebat cu voce joasă doamna cu broșă, trecând pe lângă Toader pentru a treia oară. Sperase să găsească copițe la noi, dar ca să ai șpăgi, trebuie să știi despre ce e vorba la materie. La capitolul biologie noi eram imuni.
El stătea ca un copil iritat, cu nevoie de ajutor medical, dar așa era fața lui normală doamna nu avea de unde să știe.
Ce ocean? Ce vrea de la mine? m-a bruscat Toader, deranjând încercările mele vagi de conversații romantice. Nici nu e vreo întrebare cu oceane aici!
Cine e cine cu Belmondo, am scris, am trimis. Nu!, mi-a venit înapoi și acolo era desenată o față zâmbitoare cu codițe și urechi. Gravă greșeală. Urechile m-au atras mai tare decât genele. Emoțiile actualelor emojiuri nu au farmecul acela special. Aproape că mă cucerise, dar m-a întrerupt Toader, colegul biolog.
Am și eu o întrebare, a zis pe ton serios. Ce structură de… conformație are cheratina din păr? Cheratină e răspunsul? Parcă era vreo întrebare de uzbec. La veveriță tot părul roșcat are?
Am confirmat. Am adăugat și că iarna devine cărunt.
Toader a scris: Roșcat, iarna e cenușiu. Se adapta bine oricare ar fi fost contextul.
Fata cu pistrui s-a întors către mine și mi-a șoptit: Alfa-helix.
Unde? m-am sucit.
Structura e alfa-helix, mi-a zis și s-a întors la ale ei.
Am privit la urechile ei. Nici cu ele nu mi-era rușine. Am notat rapid răspunsul și am rupt o bucățică din ciornă: Mergem la film? Poate undeva dă rezultate…
Merg, a venit pe bancă.
După un minut, din dreapta: Bine, mergem.
Era un impas existențial. Ca să ies din el, am răspuns la întrebarea: Cum se numește puiul de rinocer? E greu să dai răspunsuri serioase când două fete vor relații stabile cu tine deodată. Rinoceraș? Rinopitică? Vițel? Toaderocer? În dreapta gene, în față pistrui. Gata, m-am blocat. Și am scris: Puiul de rinocer.
Cu cea cu pistrui ne-am ținut până la iarnă, când veverițele și-au schimbat blana. Cea cu genele însă, la cinema n-a venit. Of, ce oameni complicați sunt femeile!
Între timp, la olimpiada de biologie am luat locul doi și am primit diplomă. Însă mi-au dat-o abia după două luni nu mă găseau. La școala o sută șaptezeci și doi era un singur elev cu numele meu. Era clasa întâi, și la întrebarea directorei: Cum a ajuns el la olimpiadă? copilul a izbucnit în plâns și a promis că nu mai face.
Au dat totuși de mine.
Am fost singurul din acea adunare savantscă care știa cum se numește puiul de rinocer. Biologii încă n-au stabilit denumirea pentru toaderoceri. Așa am intrat în lumea științifică și mi-am găsit locul printre ai mei. După care, vedeți bine, m-am stricat și am plecat…
