La ora șase dimineața, soțul meu m-a smuls din pat cu o mișcare bruscă, ca și cum în casă ar fi încolțit o alarmă nevăzută. Pe moment, am crezut că a fost doar o întâmplare ciudată, un capriciu al somnului, dar a doua zi povestea s-a repetat, la fel de nepotrivită și de amețitoare ca un vis cu păsări rare care nu se mai lasă prinse.
Toată această ciudățenie a început după ce am fost în vizită la mama lui, într-un sat pierdut printre dealuri, acolo unde aerul miroase a fân și a vechi. Am fost căsătoriți doar de vreo jumătate de an, dar după acel episod, am simțit că e vremea să cer divorțul. Motivul pentru care soțul meu s-a transformat astfel m-a lăsat fără cuvinte, ca într-un coșmar confuz pe care nu-l poți povesti.
M-am născut și am crescut în Chișinău, unde zorii zilei puteau fi ignorați fără griji. Acum lucrez la o firmă internațională, orele mele de birou fiind noaptea când la ei e zi, la noi e lună plină. Mă simțeam ca un somnambul printre oameni grăbiți.
Soțul meu, Ilie, e dintr-un sat din raionul Orhei. El s-a obișnuit să se trezească devreme, așa cum cere viața la țară. Chiar și după ce s-a mutat la oraș, și-a păstrat ritualurile: se ridică la șase, pretinde omletă și cafea pe masă, și privirea lui nu lasă loc de întârziere.
Eu mănânc dimineața la ora șapte fix, mi-a spus la prima întâlnire, respirând a zaibăr și tutun.
Atunci am râs. Credeam că totul se poate rezolva ușor, oricum eu după o noapte de muncă îmi permiteam să dorm oricând.
Primele șase luni au curs liniștit, ca o apă caldă, uneori făceam cafeaua la timp, alteori uitam, dar nimeni nu se supăra; lumea noastră părea în regulă.
Dar totul s-a sucit, ca într-un vis încâlcit, după vizita la mama lui Ilie. Casa ei, din lut bătrân și ferestre mici, părea un cuib de liniște. Când am intrat prima dată acolo, am simțit miros de plăcinte și leneveală de seară la ceai, și m-am amăgit că o să fie tihnă. Dar liniștea s-a spart ca o ulcea veche.
După câteva ore, am simțit că nu e deloc cum îmi imaginasem. Soacra, Eleonora, găsea la fiecare pas un motiv să mă dojenească, de parcă eu eram o stranietate adusă de vânturi stricate.
Dimineața următoare, mi s-a spus, pe la spate, în bucătărie, fără să știu nici măcar că s-a făcut ziuă:
Trebuie trezită ca la noi, să prindă rânduiala și vocea mamei soțului meu a tăiat aerul ca o coasă.
Atunci Ilie, după ce soarele abia răsărise peste case, m-a tras la propriu din pat aproape brusc, ca un personaj absurd dintr-o povestire de la țară, pus pe glume dure.
Ce faci?!, am bâiguit, cu inimă roasă de spaimă și mirare.
Nu auzi ceasul. Mama zice că doar așa te obișnuiești. Asta e regula la noi, spuse Ilie, de parcă era firesc să treci cu buldozerul peste un vis.
Dar eu muncesc noaptea, Ilie! Nu pot funcționa dacă nu dorm destul…
La noi așa se face! decretă el, cu o încăpățânare rece, crescută dintr-un pământ care nu cunoaște compromisuri.
Ziua următoare, povestea s-a repetat, parcă lumea se sfărâma într-un mod absurd. Mă simțeam prinsă într-o înscenare, iar Ilie și mama lui tronau acolo ca niște juzi ai bunei-cuviințe de provincie.
Când am ajuns în sfârșit acasă, la Chișinău, Ilie nu mai era bărbatul pe care îl știam; repeta mereu, ca pe o incantație: Mama știe cum e bine. Încrâncenarea lui a deschis o prăpastie între noi, una pe care nu am mai avut puterea să o trec.
Acum adun actele pentru divorț. Răbdarea mea s-a subțiat precum o foiță de ceapă uitată la soare.
Voi, dacă ați fi visat asta cu ochii deschiși, cum ați fi reacționat? Sau poate că eu am fost cea care s-a trezit prea devreme dintr-un vis cu oameni dragi, dar locuri străine?
