Băiatul se numea Dănuț. Avea zece ani.
Cu ani în urmă, un bătrân fără adăpost, pe nume Gheorghe, l-a găsit pe Dănuț prunc, sub Podul Mărășești din Chișinău, după ce o ploaie năprasnică inundase orașul. Copilul zăcea într-o ligheană de plastic, pe mânuță avea o brățară roșie, ponosită. Lângă el era un bilețel ud: Vă rog, îngrijiți-l. Îl cheamă Dănuț.
Gheorghe trăia pe străzile orașului, dar l-a luat cu el pe băiat, l-a hrănit cu ce găsea și l-a ocrotit cum a putut. Îi spunea adesea: Dacă ți-o vei găsi vreodată pe mama ta, iart-o. Fără mare durere, nimeni nu-și lasă copilul.
Anii au trecut, iar sănătatea lui Gheorghe a început să cedeze. Dănuț cerșea la colțuri, iar într-o zi a ajuns la o nuntă boierească la o vilă impunătoare de la poalele codrilor Orheiului. Acolo i s-a oferit o farfurie cu mâncare de către o domnișoară binevoitoare.
Când a apărut mireasa, Dănuț a rămas încremenit. Pe încheietura mâinii purta exact aceeași brățară roșie.
Băiatul s-a apropiat și a întrebat-o, cu voce tremurată, dacă ea îi este mamă.
Femeia s-a albăstrit la față. La șaptesprezece ani, ascunsese sarcina, temătoare de rușinea și vorbele familiilor. Îl lăsase pe copil la pod, în speranța că cineva îl va găsi și îi va da o șansă. L-a căutat apoi, în zadar, ani de zile.
Mirele, văzând tulburarea, a oprit nuntirea. S-a ridicat în picioare și a spus tuturor: o primesc pe ea, și cu tot cu trecutul ei. Și, dacă Dănuț este fiul ei atunci este și fiul meu.
A mai adăugat, spre uimirea celor prezenți: Gheorghe este tatăl său biologic, pe care-l pierduse din vedere cu mulți ani în urmă. Același om care salvase copilul.
În acea zi, nunta a avut loc totuși, dar mai întâi toți s-au dus la spitalul raional, la căpătâiul lui Gheorghe.
Bătrânul i-a privit pe toți trei și, cu lacrimi în ochi, a șoptit: Inima îi aduce mereu împreună pe cei pe care i-a iubit.
Pentru prima dată, Dănuț a simțit că are o familie. Și nu una, ci două.
