Jurnal intim, 14 mai
Mă numesc Cătălin. Am zece ani.
Viața mea a început aspru. Un bărbat bătrân, Vasile, m-a găsit când eram doar un bebeluș, sub podul de peste Bâc, în Chișinău, după o ploaie aprigă. Zăceam într-un lighean de plastic, cu un vechi brățar roșu la mână. Lângă mine era o hârtie udă, pe care scria: Vă rog, îngrijiți-l. Numele lui este Cătălin.
Vasile trăia pe străzi, dar nu s-a îndurat să mă lase acolo. M-a hrănit cum a putut, m-a ținut la piept ca pe fiul lui. Mereu îmi spunea: Dacă-ți găsești mama, să o ierti. Nimeni nu-și lasă copilul fără să sufere.
Anii au trecut și Vasile s-a îmbolnăvit grav. De gura foamei, am început să cerșesc. Într-o zi, am ajuns la o nuntă fastuoasă, la un conac din apropierea Orheiului. Oamenii m-au văzut și mi-au dat o farfurie cu mâncare.
Mireasa a intrat în sală și, dintr-o dată, m-am înțepenit. La încheietura mâinii, ea purta exact același brățar roșu.
M-am apropiat cu inima bătând să-mi spargă pieptul și am întrebat-o șoptit dacă îi sunt copilul pierdut.
Femeia s-a făcut albă la față. Mi-a spus, printre lacrimi, că la șaptesprezece ani a născut în ascuns. S-a temut de vorba lumii și de mânia părinților, așa că m-a lăsat lângă apă, cu inima frântă. A încercat să mă găsească, dar fără izbândă.
Atunci, mirele a oprit nunta. A spus că nu o ia pe ea doar cu prezentul, ci o primește cu tot trecutul. Dacă băiatul acela sunt eu ține la mine ca la propriul fiu.
Și a mai zis ceva: Vasile, bătrânul care m-a crescut, era tatăl lui biologic, cu care nu mai avusese legătură de ani buni. Același om care m-a salvat de pe malul râului.
În ziua aceea, nunta a continuat, dar întâi toți am mers la spital, la Vasile.
Bătrânul ne-a privit și a zis cu glas slab: Inima ne aduce mereu pe cei pe care i-a iubit.
Pentru prima dată în viață, am simțit că am o familie. Și nu doar una.
