Auzi, să-ți spun o poveste de pe la noi, din satul vecin, din Luncă, chiar lângă râul Prut. Acolo trăia o fată pe nume Smaranda. O, fată liniștită, de parcă nici nu era! Știi tipul, parcă e acolo, dar tot nu-i vezi prezența Cu ochii mereu în pământ, cosița subțirelă, blonduță, legată cu o basma veche. Lucra la oficiul poștal, sorta scrisori și împărțea pensiile la bătrâni.
Nimeni nu băga în seamă pe Smaranda și flăcăii noștri din sat, păi, ei vor fete zglobii, cu vorba iute și cu râs molipsitor, să le sară scântei în privire. Dar Smaranda
Și, ce să vezi, în primăvara aia, ne-a venit în CAP (cooperativa agricolă de producție) un mecanic nou: Ion. Măi, băiat frumos, înalt, lat în umeri, părul negru ca tăciunele, ochii jucăuși. Și, pe deasupra, mai era și acordeonist bun. Ieșea seara la căminul cultural, scotea acordeonul și deodată toate fetele își pierdeau mințile. Chiar și Smarandei i s-a oprit inima când îl vedea așa rău, că nici mintea nu i-a mai stat la loc.
Numai că, săraca Smaranda, cum să se compare ea cu frumoasele satului, ce se învârteau pe lângă Ion ca și cum erau niște vițe la o viță de vie? Ea doar îl privea de departe și ofta așa de tare, că mă apuca mila de ea.
Și ce crezi că s-a întâmplat? Dintr-odată, au început să-i vină Smarandei scrisori. Din oraș, una după alta. Plicuri frumoase, tari, scrisul mare și hotărât, de bărbat. Fiind la poștă, ea le vedea prima, dar nu poți ascunde nimic într-un sat tanti Maria, poștărița noastră, gură mare, a și trâmbițat peste tot:
Ia uite la Smaranda noastră cea așezată s-a prins într-o idilă! Un băiat de la oraș îi trimite scrisori des! O să o ceară de nevastă, să vezi!
Smaranda umbla acum misterioasă, cu obrajii trandafirii și ochii strălucitori. Până și mersul i s-a schimbat ținea spatele drept, și-a prins părul cu o panglică de mătase. Când mergea pe uliță și ținea plicul în mână, parcă purta o medalie pe piept.
Ion a început să observe schimbarea. Din când în când se uita spre ea, pe furiș. Că, așa-i la bărbați, când văd că fata place cuiva, parcă deodată devin și ei curioși.
Smaranda, biata de ea, cădea și mai adânc în visurile ei. Stătea pe prispa poștei, citea scrisoarea și zambea, așa, în lumea ei. Sătenii șușoteau pe la colțuri: Ia uite ce noroc pe fata asta șterasă.
Dar necazul a venit pe neașteptate. Era bal la cămin – lumea grămadă. Se cânta, tineretul juca hora, Smaranda venise și ea, frumoasă, într-o rochiță nouă de bumbac. Purta pe umăr o poșetuță veche.
Și, dintr-o dată, s-au luat de ea frații Rotaru, golani de-ai locului, bine băuți. Au vrut să facă haz: au tras de geantă, iar catarama-i veche a cedat. Geanta a căzut, s-a revărsat tot ce avea Smaranda inclusiv pachetul de scrisori, legat cu o panglică.
Unul, Petrică Rotaru, a înșfăcat scrisorile și a început să râdă:
Ia să vedem, lume, ce-i scrie iubitul din capitală domnișoarei Smaranda!
Smaranda s-a aruncat să le ia, albă la față:
Nu fă asta! Dă-le-napoi!
Dar de unde Petrică, iute, a scos una și a început să citească tare, pe uliță:
Draga mea Smaranda! Ochii tăi ca două mure de pădure…
Toți au amuțit suna frumos. Dar apoi Petrică s-a oprit brusc. S-a uitat la altă hârtie, mai mototolită, plină de ștersături. A ținut-o la lumina lămpii de la poarta căminului, s-a strâmbat și a strigat:
Ia ascultați, oameni buni! E de râsul curcilor! Aici totul e tăiat! Scrie întâi Bună, draga mea Smaranda, dat cu o linie peste, mai jos Salut, iubita mea, iarăși tăiat! E ciornă! Ea singură și-a scris, și-a corectat! Ce nebunie!
Toată lumea a izbucnit în râs. Unii ziceau:
Își scrie singură scrisori!
Și-a inventat un mire!
Smaranda stătea în mijloc, cu fața ascunsă în palme. Trupul îi tremura. Era o rușine de-ți venea să fugi în lume. Eram atunci fată tânără, m-a luat cu sufletul, nu știam cum să o ajut, doar dădeam din aer cu gura.
Și, dintr-o dată, acordeonul a tăcut.
Ion, care stătea până atunci pe trepte, s-a ridicat, a lăsat instrumentul deoparte și a coborât încet. Lumea s-a dat la o parte ceva greu, hotărât era pe chipul lui.
A ajuns la Petrică, a luat scrisorile din mâna lui fără să zică nimic. Petrică nici nu a mai schițat vreun gest, i-a dispărut și zâmbetul.
Ion a adunat toate scrisorile de pe jos, le-a scuturat de praf și s-a apropiat de Smaranda. Ea stătea acolo, mică și strânsă, cu mâinile pe față.
Și Ion i-a luat ușor cotul și a zis tare, pentru toți:
Ce vă holbați? N-ați mai văzut om cu suflet?
Apoi, mai încet, către ea:
Haide, Smaranda. Te conduc acasă, s-a înserat.
Au plecat împreună, trecând prin mulțime, în liniștea aceea rușinoasă ce se lăsase. El cu capul sus, în mâna stângă geanta ei cu scrisorile și, cu dreapta, ținând-o ușor de braț.
De atunci, gata, s-a schimbat totul. Nu imediat. Multă vreme Smaranda abia dacă îndrăznea să privească lumea în ochi. Dar Ion nu s-a lăsat. O aștepta de la muncă, mergea cu ea la coasă, o încuraja. La vreo jumătate de an s-a făcut nuntă mare.
Au trăit frumos și liniștit. Ion o adora, Smaranda înflorea, gospodină vrednică, i-a dăruit trei băieți. Niciodată, nici unul din sat nu a mai pomenit despre acea pățanie. Dacă Ion te privea lung, ți se bloca limba.
Au trecut ani buni. Ion s-a stins acum trei ani inimă. Smaranda, Smaranda Ion, a slăbit mult fără el. Eu intru des la ea, să-i măsor tensiunea, să stăm la un ceai.
Într-o zi de toamnă, ploua pe acoperiș, în sobă trosneau lemne. Smaranda căuta ceva prin comoda veche, scoate o cutiuță de lemn, cioplită Ion i-a făcut-o, pe vremuri.
O deschide și, ia uite, scrisorile acelea. Îngălbenite, cu colțurile rupte, în plicuri vechi.
Vezi tu, Marioară, îmi zice cu glas tremurat am crezut că Ion le-a aruncat atunci, sau le-a ars. Mi-a fost rușine și ani buni n-am mai întrebat de ele. Mi-a fost rușine toată viața
Ia plicul de deasupra sub el, o coală dictando, destul de nouă, nu-i galbenă ca restul. Probabil Ion a scris-o înainte să moară.
Smaranda își pune ochelarii, citește printre lacrimi adunate în riduri. Îmi întinde mie hârtia:
Citește, Marioară, ochii nu mă mai ajută.
Deschid și zici că-l aud pe Ion, scrisul lui stâlcit:
Smarandița mea. Am găsit cutia, iar o mutam. Să mă ierți, bătrâna mea, că am tăcut toți anii ăștia. Am văzut cât te-a chinuit rușinea și n-am vrut să-ți răscolesc rana. Acum realizez, trebuia să-ți fi spus atunci, să nu-ți lași sufletul greu. Am văzut pe loc în seara aia la cămin că tu scrisesesi scrisorile. Ți-am ținut minte scrisul de pe chitanțe. Știi de ce nu am râs atunci? Pentru că mi s-a rupt inima. M-am gândit: cât de singur trebuie să fii să-ți scrii singură vorbe frumoase? Și cât de orbi am fost noi, bărbații, să nu vedem ce suflet ai. Să știi, dacă nu erau acele scrisori, poate ratam toată fericirea vieții mele. Ai fost și ai rămas cea mai frumoasă pentru mine. Al tău Ion.
Am plâns cu ea acolo, la masa veche, cu miros de mere uscate și corvalol și cu o dragoste de-ți rupea sufletul.
Uite-așa stau lucrurile, dragă. Ea a mințit de disperare, de dor să fie și ea iubită, observată. Iar el n-a văzut minciuna, ci dorul din spatele ei. Așa a ținut-o toată viața la piept și a încălzit-o cu oameni cu tot. Uitându-mă la cutiuța asta mă gândesc: să nu judeci prea aspru pe cei care fac nebunii din lipsă de dragoste. Numai Dumnezeu știe ce foame de iubire îi împinge…
