Când Ana s-a născut, moașa i-a spus mamei că va fi o norocoasă – s-a născut cu cămașă. Și până la vârsta de cinci ani Ana chiar a fost fericită: mama îi împletea codițe, îi citea cărți cu poze, doar uneori se supăra că Ana nu voia să învețe literele, iar tata o învăța să meargă pe bicicletă și o lua la țară, lăsând-o să conducă puțin pe drumurile de țară.
Când a împlinit cinci ani, părinții i-au spus că va avea curând un frățior.
– Va fi cadoul tău de ziua ta.
Cadoul a venit chiar de ziua ei, luându-i Anei toate sărbătorile următoare: de la primul an, Radu a început să ocupe un loc special în familia lor. La început, pentru că era mic, iar mai târziu pentru că s-a dovedit a fi un copil minune.
Radu a învățat să citească mai repede decât Ana, care nici la douăzeci de ani nu citea mai rapid decât un elev de clasa întâi (acum i s-ar spune dislexie, dar pe atunci nu se știa de așa ceva și au trimis-o pe Ana într-o clasă specială), socotea atât de bine încât profesoara de matematică, căreia i l-au arătat, și-a pus mâinile în cap și a fugit să-și sune profesorul, domnul profesor Popescu, ca să nu mai vorbim de faptul că Radu scria poezii, chiar dacă erau specifice, dar foarte originale.
Norocul Anei s-a terminat – nu doar ziua de naștere devenise alta, împărțită acum cu fratele ei, dar și toată viața ei se învârtea în jurul lui Radu. Ana îl ducea pe frate la școală și la lecțiile de engleză, la bazin și la profesorul Popescu, la școala de muzică și la cercul literar. Când a vrut să meargă la un cerc de gătit, mama s-a indignat:
– Ce, vrei să-mi dau demisia și să-l duc eu pe Răduț la profesor și la școala de muzică? Tu mereu te gândești doar la tine!
Și Ana a cedat. Mai mult, dacă făcea totul corect: nu încurca programul complicat al lui Radu, gătea două feluri de mâncare la cină (Radu era vegetarian de la șase ani, iar tatăl nu putea trăi o zi fără carne), și mai ales când aducea bani acasă (seara plimba câinii vecinilor), mama o lăuda și o mângâia pe capul tuns scurt.
Părul Anei a fost tăiat pentru că mama nu avea timp să-l împletească, trebuia să repete dimineața cu Radu engleza sau să scrie poeziile pe care el le inventa noaptea, iar Ana își făcea o coadă neglijentă cu „cocoșei”, iar învățătoarea scria observații cu pixul roșu în caietul ei de teme. Mama nu suporta observațiile și a dus-o pe Ana la frizer, unde i-au făcut o tunsoare scurtă, destul de drăguță, dar Ana a plâns toată noaptea după codițele ei.
– Termină școala și fă ce vrei, – spunea mama, când Ana încerca timid să se opună la vreo sarcină legată de frate. – Ce-ți pasă, oricum nu faci nimic, doar îți studiezi rețetele.
După școală, nu doar Ana, ci și Radu, nu a primit libertatea – până atunci, pe lângă faptul că trebuia să-i gătească micul dejun, prânzul și cina, hainele să fie călcate și spălate, iar treburile casnice să fie făcute, Ana a mai devenit ceva de genul unei secretare. Ea ținea programul fratelui, supraveghea concursurile și olimpiadele, sorta corespondența lui. Când Ana menționă că își dorea să lucreze într-un adăpost pentru câini, acum nu doar mama, ci și Radu au început să-i reproșeze, plângându-se că fără ea ar fi pierduți.
Și Ana a cedat din nou.
Doar o singură dată s-a revoltat împotriva nedreptății obișnuite – când l-a cunoscut pe Bogdan.
Bogdan nu era frumos – era înalt, corpolent și stătea toată ziua la calculator scriind coduri. Rudele i-au dăruit un câine, sperând că va ieși puțin la plimbare. Dar în loc de asta, l-a angajat pe Ana – așa s-au cunoscut. Și s-a întâmplat de la sine că foarte curând, după ce plimba câinele lui, Ana rămânea la el peste noapte.
Mama suna și cerea să vină acasă – nu suporta să calce cămăși, iar Radu doar cu ele mergea. Radu, de asemenea, suna și se plângea că nu are cine să-i ascută creioanele, tata a adus iarăși pateuri, și nu era nimic altceva de mâncare, deoarece mama ținea altă dietă.
– Lăsați-mă în pace! – striga Ana. – Nu sunt sluga voastră!
Bogdan o săruta pe ochii umezi, promițându-i că într-o zi se vor căsători. Dar apoi a plecat în America, primind o ofertă de muncă avantajoasă.
– Iartă-mă, – doar atât a spus el.
Când s-a anunțat că Radu primește un premiu, părinții din mândrie aproape că au explodat – le-au spus la toți vecinii, mama a fugit imediat să se programeze la salonul de frumusețe, iar tata era interesat mai ales de partea financiară, pentru că își dorea foarte mult să și cumpere o mașină nouă, dar nu avea bani suficienți, așa că poate fiul va împărți câștigul cu el.
Ana a avut și mai multe griji – pe lângă obișnuitele „fă curat-adău-addu”, a trebuit să desfășoare o corespondență activă, să rezerve bilete de avion, să găsească un hotel cu piscină și meniu vegetarian, și tot așa. S-a epuizat atât de mult încât când au ajuns și totul era pregătit: și smokingul, și discursul, și publicul deja îi aștepta în sală, – Ana, obosită, l-a sărutat pe frate pe obraz, stând în culise, și a plecat spre sală, sperând că părinții i-au rezervat un loc.
Un bodyguard înalt, stând la intrare, i-a blocat calea și i-a spus:
– Personalul de serviciu nu are acces acolo.
– Ce? – nu a înțeles Ana.
– Așteptați-vă stăpânul în culise, – i-a explicat altul, mai tânăr, cu o privire obraznică de evaluare. – În așa o ținută nu aveți ce căuta acolo.
Ana și-a coborât privirea la vechea ei rochie – nu că nu avea alta, pur și simplu nu a avut timp să se schimbe. Dar totuși nu era atât de urâtă, așa că nu era vorba de rochie, ci de faptul că într-adevăr părea o servitoare. Într-adevăr, nu era departe de adevăr – o slujnică, așa și era.
Fratele i-a aruncat o privire lungă și surprinsă, și pentru o clipă Anei i s-a părut că el va spune acelor paznici: „Lăsați-o să treacă, e sora mea!”. Dar fratele a tăcut – prezentatorul deja îi pronunța numele tare, și el mergea spre scenă, fără să se uite măcar înapoi spre Ana.
Ea s-a așezat pe un scaun jos lângă perete, și-a acoperit ochii, răsucind mental lista lucrurilor de făcut: să ridice costumul de la curățătorie, să rezerve hotelul și cina la un restaurant, să sorteze emailul – deja de două zile nu intrase acolo. Câteva felicitări o să vină – mamă dragă, cum le va putea citi pe toate!
Ce spunea Radu, nu asculta – ieri deja repetase în fața ei discursul, care, evident, era perfect. Totul ca de obicei – mulțumirile părinților, mulțumirile profesorilor, sunt gata să lucrez pentru binele patriei și al armoniei mondiale. Memoria Anei era excelentă, o parte din minte urmărind discursul.
Dar ceva nu a mers conform planului. În loc să spună: „Și pentru toate acestea datorez părinților mei dragi (mama, astăzi într-o rochie verde și o pălărie cu pană, tata într-un costum închis la culoare și o cămașă deschisă, stând în primul rând) și de neuitatului profesor Popescu (acela în costumul său albastru de ceremonie stând pe vreun nor și privind cu plăcere la cel mai bun elev al său), Radu a spus:
– Aici trebuia să spun altceva, dar ascultați… De fapt, este doar o persoană fără de care nu aș fi aici acum.
Ana și-a imaginat cum mama și tata triumfător se uitau unul la altul – evident, fiecare dintre ei considerându-și contribuția mai valoroasă, iar profesorul Popescu probabil cădea de pe nor.
– Toată viața ei a sacrificat-o pentru mine. Mult timp nu mi-am dat seama, am luat-o ca pe ceva de la sine înțeles. Și știți, a venit momentul să plătim binele cu bine, deși, recunosc, rolul ei în viața mea este neprețuit, și chiar toate comorile din lume nu ar putea să o răsplătească pe deplin.
Probabil că venele pe fruntea tatălui s-au umflat – așa era mereu când se enerva, iar mama probabil că era roșie de emoție și ochii îi erau umezi de bucurie.
– Această zi ți-o dedic ție. Și toți aceștia bani, pe care i-am primit azi, vreau să ți-i încredințez ție, ca să deschizi un adăpost pentru câini, despre care ai visat întotdeauna, și să faci, în general, ce îți dorești.
Aceste cuvinte au sunat altfel, parcă apropiindu-i-se, și când Radu a prins-o de mână și a tras-o pe scenă, Ana nu și-a dat imediat seama ce se întâmplă.
– Faceți cunoștință, aceasta este sora mea, Ana. Dacă nu era ea, nu aș fi realizat nimic.
Aplauze puternice au izbit-o în ochi, lumina reflectoarelor batea puternic, iar Ana doar acum începuse să înțeleagă ce se întâmpla. Îi arunca o privire recunoscătoare fratelui său, iar el o privea zâmbind. Iar acest zâmbet vindeca tot – plecarea lui Bogdan, cercul de gătit ratat, câinii triști din adăpost… Stătea în luminile reflectoarelor, cocoșată și speriată, dar în ea se trezea ceva care o făcuse să își îndrepte umerii.
El i-a dat într-adevăr toți banii ei. Și a angajat un tânăr pe care Ana l-a instruit în tot ceea ce făcuse pentru fratele ei ani la rând.
– Nu vei mai fi slujnica mea, – a spus Radu. – Iartă-mă, Ana, am fost un prost orb.
Și Ana l-a iertat. Și-a deschis într-adevăr adăpostul pentru câini, a început să învețe să devină cofetar, și-a deschis propria afacere – mică, ce-i drept, și de multe ori trebuia să fii în fața tejghelei. Dar totul era exact așa cum visase. Și într-o seară rece de octombrie, când se pregătea să închidă casa de marcat, clopoțelul a sunat, anunțând că un client intrase. Ana a zâmbit prietenește bărbatului înalt în palton negru și a început să-l întrebe ce dorește, dar s-a oprit și a amuțit.
În fața ei era Bogdan. Slăbit, sobru, obosit. Atât de familiar.
– Te-ai întors…
Ana a simțit cum picioarele i se înmoaie și s-a sprijinit cu mâinile de tejghea.
– Ană, – i-a zâmbit el. – Iartă-mă, am fost atât de prost…
Ei bine – al doilea bărbat important din viața ei își cerea iertare, ce altceva mai contează?
Numai tatăl nu și-a cerut scuze – el și mama nu mai vorbeau cu Ana, au decis că ea l-a influențat pe Radu să-i dea totul. Dar asta nu conta – părinții sunt părinți, cum erau. Iar Bogdan… El s-a întors, și acum Ana era sigură că totul va fi bine pentru ea.
