23 septembrie 2026
Astăzi am împlinit șaptezeci de ani. Mă uit înapoi la drumul parcurs, la cei trei copii pe care i-am crescut cu mâna mea tremurândă. Soția, Maria, mi-a părăsit viața de treizeci de ani în urmă; de atunci nu am mai căutat o nouă iubire. Nu am găsit, nu am reușit, nu am noroc, aș putea să scriu o listă lungă de motive, dar are rost să le enumerăm? Nu am avut timp să le caut.
Băieții, Andrei și Mihai, au fost mereu agitați, mereu în ceartă. Le-am mutat la diverse școli, până când un profesor de fizică, domnul Popescu, a observat un talent evident la ei. Dintr-o dată, toate conflictele și scandalurile s-au stins.
Fetița, Sorina, era tot una cu problemele de la școală: nu se înțelegea cu colegii, iar psihologul școlii îmi sugera să o duc la un psihiatru. Dar atunci a ajuns la școala noastră un nou profesor de literatură, domnul Iacob, care a înființat un cerc de scriitori în devenire. Sorina a început să scrie de dimineață până seara; textele ei au apărut prima oară în ziarul școlar, apoi în revistele de literatură ale orașului.
Astfel, băieții au primit burse la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, la Facultatea de Fizică și Matematică, iar Sorina a fost acceptată la Facultatea de Litere din București. Eu am rămas singur. Pentru o clipă mi-am simțit golul în jur un fel de lup cu urechea la urechi al singurătății. M-am apucat de pescuit, de grădinărit și de creșterea porcilor pe terenul mare de lângă râul Siret, pe care îl dețin de generații. Veniturile erau bune, deși un inginer de la uzina de la Iași primea cu mult mai puțin în lei. Așa am putut să le ofer copiilor mașini modest, să-i ajut cu bani pentru hainele de sărbătoare și alte cheltuieli.
Totuși, timpul mi-a scăzut și mai mult. Întreținerile gospodăriei și comerțul cu legume la târgul din Bălți îmi consumau fiecare oră, dar îmi plăcea. Au trecut încă zece ani și se apropie aniversarea mea șaptezeci de ani, singur. Copiii și-au format deja propriile familii și lucrează la un proiect secret pentru Ministerul Apărării, așa că nu pot scăpa în weekend. Sorina călătorește la simpozioane de scriitori și jurnaliști, nu vreau să-i deranjez cu invitații mele.
Voi sărbători singur, mă gândesc. Mă duc pe lângă gospodărie, la seară îmi amestec un shot de whisky și-mi amintesc de Maria, le spun cum au crescut.
Dimineața aceea m-am trezit devreme să îngrijesc porcii trebuia să-i hrănesc cu un prepregătit special. În timp ce ieșeam din casă, pe poiana luminată de stele din fața casei, am zărit un obiect ciudat, alungit, învelit în oțelina.
Ce naiba e aia?, m-am mirat, și brusc au izbucnit câteva lumini puternice. Spoturile au scos în lumină poiana și grupul de oameni care apăreau din colțul casei: copiii mei cu soțiile și nepoții, câțiva rude. Încă în poiană era și Sorina, alături de un bărbat înalt, cu ochelari groși. Fiecare ținea în mână baloane și suflă cu tuburi, unii apăsau butoane ale unor spray-uri care scoteau sunete stridente. Toți strigau, agitau brațele și încercau să mă îmbrățișeze:
La mulţi ani, tata!
Am uitat de obiectul misterios. Poate să fie ceva de la tâlharii, am gândit, dar nu lăsau să mă întorc în casă; soțiile lor se îndreptau spre masă să pregătească totul.
Stai, tată, lasămă să-ţi pun o legătură pe ochi, mia spus Sorina.
Bine, am acceptat. A înfășurat o bucată de pânză groasă pe capul meu și ma rotit, duzândumă undeva.
Ce aţi mai inventat?, am întrebat cu o uimire.
Un cadou, tata, a răspuns Andrei.
Sper să nu fie scump, am suspinat. Nu am nevoie de nimic.
Nu te îngrijora, a intervenit Mihai. E doar o chestie mică, un semn de recunoștință.
Dintrodată, Sorina mia smuls legătura; a urcat muzică tare de pe boxe și bătăi de tobă. Am rămas în fața obiectului, acoperit de țesătură. Copiii sau apropriat din trei părţi și au smuls pânza. În lumina reflectorului a răsărit un Dacia 1300, modelul Blașcă din anii ’70, strălucind ca o amintire uitată.
M-am simțit amețit de șoc; aproape că am căzut, dar mau prins și mau așezat pe un scaun. Repetam cu voce tremurată:
Doamne, Doamne, Doamne
Calmeazăte, tata, a stropit Sorina cu apă pe față. Întotdeauna ai visat la această maşină.
Dar e foarte scump, am suspinat.
Nu e mai scump decât viața, ia replicat un fiu.
Hai să intrăm, a spus Sorina. Vrem să facem fotografii. Am deschis ușa, dar în interior stătea o cutie de carton.
Ce e aia?, am întrebat.
Deschide, mia zis Sorina.
Am scos cutia și am găsit la fund două ochi strălucitori. Era un pisoi mic, pufos, pe care lam luat în brațe:
Un adevărat țigan de la noi, ca cel pe care îl aveam cu Maria, pe Bombo. Vă amintiți? Era cu voi când eram mic.
Da, tată, au răspuns copiii.
Nu am urcat în Dacia. Am urcat pe etaj, în camera mea, și iam arătat pozei cu Maria. Lacrimile mile curgeau pe obraji:
Vezi, Marta, vezi? Am reușit. Nu au uitat Vezi?
Copiii nu mau lăsat să stau singur prea mult. Masa de jos era gata, începeau toasturile. Sorina mia șoptit la ureche că este în patru luni de sarcină și că venise cu logodnicul ei să stea la noi. Va locui aici, pentru că scrisul ei poate fi făcut oriunde, iar el, logodnicul, își va lua familia în New York, iar în câteva săptămâni se va celebra nunta lor în biserica din Botoșani.
E ok, tata? ma întrebat ea.
E ca un vis, am răspuns și iam sărutat fruntea.
Ziua a curgător prin discuții, gustări și pahare de vin. Seara am mers la mormântul Mariei, am stat în tăcere și iam vorbit, ca și cum ar fi încă lângă mine. Viața începea să capete un sens nou, în special cu acea maşină. Trebuia să cumpăr haine noi, să urc și să merg la Iași, orașul mare de lângă noi.
Pe pat dormea un pisoi de rasă persană, pe nume Tomis.
Tomis, iam spus și lam numit din nou. Tomis a tors și sa întins, încă mic. Mam așezat și, mângâind blănița lui caldă, am adormit.
Dimineața următoare trebuia să mă trezesc devreme: să hrănesc porcii, să îngrijesc grădina, să pescuiesc pe râul Siret. În camera de jos, Sorina și logodnicul ei se odihneau. În ziua aceea, băieții și familiile lor au plecat și a rămas liniștea. Tomis ma urmărit pe urmele mele și a căzut în cărarea de hrănire a porcilor, încurcat în plasele de pe barca de pescuit. A încercat să mănânce momeala pentru pești, iar eu am râs și iam vorbit:
Se pare că tinerețea a revenit, am zis, mângâindui spatele.
Tomis a mieuit și a sărit pe brațul meu, înțepândumă cu dințișori mici.
Hai, hoțule!, am exclamat și am chicotit.
Acest jurnal nu este altceva decât o amintire pentru cei ce încă pot să vină la părinții lor: nu așteptaţi mâine. Porniţi acum drumul spre casă.
Ion Vasile Bălan.
