La ieșirea din metrou, lângă litera “M”, o femeie vindea cățeluși. Pe un carton era scrisă rasa și prețul. Și că „cautăm o casă bună”. Înainte de apariția platformelor online, așa se vindeau animalele.
Fugeam spre metrou și am zărit trei fețe drăgălașe și urecheate, ce ieșeau dintr-un coșuleț.
După patru ore, când mă întorceam acasă și ieșeam din metrou, am văzut-o pe aceeași femeie, dar cu un singur cățeluș. Probabil, doi fuseseră vânduți deja.
M-am apropiat să mă uit, deși nu intenționam să cumpăr un cățel.
Lângă femeie era un băiat de vreo 12 ani, cu niște bani mototoli în mână. Iar alături stătea un bărbat cu ochelari de soare, îmbrăcat la costum și cu un ceas scump. Se grăbea.
– Eu ofer mai mult decât el, – a spus bărbatul către femeia cu cățelușul, făcând semn spre băiat. – De două ori mai mult. Este pentru copilul meu, că am uitat de cadou…
Am înțeles că amândoi doreau cățelușul, și dacă e licitație, cu siguranță va ajunge la bărbat.
Băiatul își căuta de zor prin buzunare, scoțând tot ce avea, adică puțin mărunțiș:
– Am spart pușculița. Asta-i tot ce am. Părinții mi-au permis, dar nu m-au ajutat cu bani, nu au. Am mai împrumutat și de la prieteni. Uite, asta-i tot ce am…
Femeia vânzătoare s-a uitat la bărbatul cu ochelari și a spus:
– Îmi pare rău, dar îl voi da băiatului. E important pentru mine să ajungă în mâini bune. Văd că băiatul o să-l iubească mult. E dispus să dea totul deja…
Și i-a întins cățelușul băiețelului total fericit. Acesta l-a prins cu drag, cu delicatețe, de parcă se temea să nu-l strice, iar cățelul tremura, probabil de frică sau stres. Fericirea este și ea un stres.
– Oh, dar banii, banii! – băiatul s-a agitat, încercând să dea ce promisese, în timp ce cu o mână își îmbrățișa noul prieten și cu cealaltă căuta în buzunar.
– Nu-i nevoie de bani, cumpără-i câinelui tău ce-i trebuie, hrană bună, o lesă…
– Oh, cum așa? Chiar nu-i luați? – băiețelul era aproape să plângă. A băgat cățelușul în geaca lui, să-l încălzească, și a devenit evident că seamănă un pic.
– Nu-i iau. Aveți grijă unul de altul, – i-a zâmbit femeia și le-a făcut cu mâna la plecare.
– Oh, minunat că nu ați luat bani de la băiat, – am spus eu, asistând la scenă.
– Nu am luat de la nimeni, – mi-a răspuns femeia. – Scriu prețul ca să înțeleg dacă cineva în principiu este dispus să cheltuie pe un câine, dacă are resurse.
Plecasei pentru totdeauna din acest oraș și nu voiam ca puii câinelui meu iubit să rămână pe stradă din cauza unor stăpâni fără scrupule, care vor realiza târziu că nu sunt gata să hrănească o gură în plus. Am dat cățelușii celor care… nu vor trăda…
