La fabrica unde lucra Savel Mărgărit, bărbații făceau mereu glume pe seama numelui său de familie. Ba chiar și femeile, mai ales când îl auzeau pentru prima dată, izbucneau în râs. Și iată că, într-o dimineață, la poarta fabricii și-a început tura o nouă paznică, o femeie la vreo patruzeci de ani. Când a citit pe legitimația lui Savel numele său de familie, n-a rezistat și a zâmbit larg.
Vai, Mărgărit! Așa nume chiar există la noi?
Uite că există, i-a răspuns Savel, trecând imediat pe tu, că doar femeia părea mai tânără ca el.
Chiar sunt astfel de nume în neamul vostru? Să-mi fie cu iertare, dar Mărgărit?
Savel era deja obișnuit cu astfel de întrebări și mereu avea pregătită o replică de râs.
Se zice că stră-străbunica mea, pe linie maternă, s-a jucat într-o noapte cu un spiriduș. Și așa s-a născut numele ăsta la noi.
Femeia, în loc să râdă de gluma lui, se uită ciudat, iar asta îl făcu pe Savel să izbucnească el însuși în râs.
Vorbești serios? șopti ea speriată.
Cum să nu, zise el cu aceeași ironie. De la străbunica asta se spune că toți Mărgăreții avem niște puteri… paranormale, să zicem. Așa că, frumoasă doamnă, mai bine nu te pui rău cu mine! Dacă vrei, vin la tine noaptea, în chip de spiriduș, și nu te las să dormi!
După vorbele astea, femeia îl privi suspicioasă și spuse tăios:
Să nu mă sperii! Că pentru spiriduși avem și noi leac! Hai, dă-te mai departe, să treacă lumea, nu mă mai reține.
Seara, ieșind de la lucru, Savel o găsi din nou pe paznică la poartă. Aceasta, văzându-l, se strâmbă a nemulțumire.
Ei, frumoaso, iar te-ai supărat pe mine? o întrebă el cu o voce blajină.
Nu-mi spune frumoasă! Sunt Valentina Stănescu! N-ai ce să te uiți la mine! Treci mai departe!
Aoleu, cred că mi-am făcut dușman, gândi Savel ieșind, femeia nu are simțul umorului
A doua zi dimineață, Valentina nu era de serviciu la poartă. Dar la prânz, în cantina fabricii, apăru la masa lui, îl privi pieziș și-i șopti doar cât să nu fie auzită de ceilalți.
Zi, măi Mărgărite! Noaptea trecută ai avut tu vreun amestec?
Savel era cât pe ce să se înece cu piureul de cartofi.
Despre ce vorbiți, doamnă Valentina? Amestec… la ce?
Nu te fă că nu pricepi, răspunse ea stricându-i privirea. Nu m-ai avertizat tu ieri?
Cu ce?
Că nu e bine să te supăr pe tine. Nu mi-ai zis că poți veni noaptea la mine ca spiriduș?
Vai, dar glumeam, doamnă! E o poveste pe care o spun mereu. Toți râd, numai dumneata nu
O, da, glumeai! Dar cine mă trăgea de picior azi-noapte?
Cum adică, de picior?
Ei, cum? Tocmai adormisem când simt că-mi fuge pătura. Și parcă cineva mă atinge ușor la gleznă. Am sărit din pat de frică!
Serios vorbiți, doamna Valentina? Credeți că am intrat eu pe geam la dumneavoastră?
N-am habar cum, dar mâna ta am simțit-o! Nu am bărbat acasă de cinci ani, deci cine altcineva?
Dar…
Pentru că ești Mărgărit! Și tu însuți ai zis ce-ai zis!
V-am asigurat că e o poantă
Ajunge cu glumele astea, m-ai terminat azi-noapte! Am stat numai cu frica-n sân, orice zgomot m-a speriat. Să știi, nu te las până nu-mi faci liniște! Tu ai pornit borșul, tu-l stingi!
Ce să sting, doamnă?
M-am interesat, nu ești însurat. Deci, din seara asta, vii la mine! Nu te ține nimeni în frâu acasă, așa că stai să-mi păzești liniștea. Vii după tură, te hrănesc și te culci. Dar, la nouă, te trezesc și toată noaptea stai de pază la mine să nu mă mai bântuie cine știe ce spiriduși!
Ce era să facă Savel? Înțelesese că nu are cum s-o scoată la capăt cu o femeie hotărâtă. Știa el în adâncul inimii că viața are uneori umorul ei: nopțile petrecute la Valentina au dus la o prietenie adevărată și apoi… n-a mai vrut să plece de la ea. Femeia era și grijulie, și caldă, chiar dacă uneori fricoasă și o idee nervoasă ceea ce, până la urmă, nu contează dacă ești primit cu un zâmbet, o vorbă bună și cu gândul că nu ești singur în casă.
Căci, la urmă, omul nu-i vrea de la viață decât să fie înțeles și să primească măcar puțină afecțiune. Restul sunt doar… glume.
