La fabrică, pe seama numelui meu de familie, Barbălău, colegii nu pierdeau niciodată ocazia să facă vreo glumă. Și femeile, la fel. Mai ales când îl auzeau prima dată. Și tocmai azi, dimineața, la poarta fabricii s-a ivit o nouă agentă de pază, o doamnă la vreo patruzeci de ani. Când mi-a citit legitimația și a văzut numele, a început să râdă pe sub mustață.
Vai de mine! Barbălău! Există asemenea nume la noi?
Păi, după cum vezi! am trecut imediat pe tu, că părea mult mai tânără decât mine. Și încă cum există!
Dar de unde ați moștenit așa ceva în familie, măi Barbălău? mi-a mai tras o întrebare, curioasă.
De multă vreme mă obișnuisem să răspund cu glume la astfel de întrebări.
Se zice că străbunica mea, cu multe generații în urmă, a cam făcut pozne cu vreun spiriduș de casă. Și uite-așa, a apărut la noi numele ăsta!
Spre surprinderea mea, în loc să râdă, doamna a făcut o față atât de serioasă, că mi-a venit mie să râd.
Vorbiți serios? mi-a șoptit ea, cam speriată.
Cum să nu! am continuat eu gluma. De la străbunica asta, toți Barbălăii avem acum niște puteri paranormale. Așa că mai bine să nu te pui cu mine, frumoaso. Dacă nu, o să vin la tine noaptea, ca vreun spiriduș, și nu te las să dormi!
La auzul acestor vorbe, mi-a aruncat o privire piezișă și mi-a răspuns tăios:
Să nu mă sperii tu, că dacă e cazul găsesc eu leac și pentru spiriduși! Hai, treci! Nu ține oamenii pe loc!
Seara, când ieșeam de la muncă, aceeași paznică era pe poziție la poartă. Când m-a văzut, a făcut o figură cam acră.
Hei, frumoaso, ce-i cu tine așa încruntată? am întrebat-o, pe un ton glumeț.
Nu sunt frumoasa nimănui, mă numesc Viorica Andronic! mi-a tăiat-o ea. Și n-are rost să mă fixezi cu privirea. Treci!
S-a terminat, am gândit. Mi-am făcut dușman. Femeia asta clar nu gustă glumele…
A doua zi dimineață nu era de serviciu la poartă. Dar în pauza de prânz, tot Viorica Andronic a apărut în sala de mese, s-a așezat lângă mine, eu mestecam liniștit piureul cu chifteluță și, deodată, a șuierat pe sub masă, să n-o audă nimeni:
Spune drept, Barbălăule! Noaptea trecută n-a fost, cumva, opera ta!?
Aproape că m-am înecat de uimire.
Despre ce vorbiți, doamnă Andronic? am zis, tușind. Ce să fi fost opera mea?
Nu te mai face că nu știi! M-ai avertizat tu însuți ieri.
În legătură cu ce?
Că nu mă sfătuiești să mă cert cu tine.
Și?
Ai zis clar că poți veni noaptea la mine, spiriduș, să nu mă lași să dorm! E sau nu așa?
Vai de mine, doamnă, eu am glumit ieri!
Da, sigur, ai glumit! a insistat și mai serios. Atunci cine mi-a tras de picior noaptea?
Cum adică de picior?
Așa! Tocmai adormeam, aproape de miezul nopții, când simt cumful meu se trage ușurel. Și cineva mă apucă de gleznă. N-am mai închis ochii toată noaptea!
Ei, doamnă Andronic, serios vă spun, credeți că am intrat eu pe geamul dumneavoastră ca să vă trag de picior?
Eu nu știu pe unde ai intrat, dar am simțit clar că era mâna ta!
Mâna MEA? și am rămas blocat. Poate a fost soțul dumneavoastră, ce știți?
Care soț? Sunt divorțată de cinci ani! Tu ai fost, cine altcineva?
Și de unde știți dumneavoastră asta?
Pentru că ești Barbălău! Și ai zis că străbunica ta a fost cu spiridușul! Ai spus tu!
Glumă a fost, spun tuturor povestea asta și toți râd, numai dumneavoastră…
Ai glumit până ți-a ieșit pe nas… și m-a străpuns cu privirea. Din cauza ta n-am închis ochii azi-noapte. Doar ce adormeam, și deja auzeam fâșâituri și pași prin toate colțurile.
Vi s-a părut, vă asigur încercam să o liniștesc. Nu eu am fost, dau cuvânt!
Viorica Andronic a dat din cap, hotărâtă.
Nu, Barbălăule, n-o scoți așa ieftin. Tu ai început tărăboiul, tu îl termini.
Cum adică?
M-am interesat pe la lume și tu cică nu ești însurat.
Și ce?
Deci, diseară vii la mine acasă. Nimeni nu te ceartă, nu? Faci de pază!
Cum adică la dumneavoastră? Ce vreți să spuneți?
Vreau să-i alungi pe verișorii tăi, Barbălăii, că eu nu pot dormi singură de frică. Cu lumina aprinsă nu adorm, cu întunericul mi-e groază! Ai priceput?
Am înțeles… am dat din cap, resemnat, văzând că n-are rost să mă împotrivesc. Și la cât să vin?
Imediat după schimbul de la fabrică. Mergem împreună, să nu mă păcălești. Te omenesc, te culci un pic, pe la nouă te trezesc și faci de pază toată noaptea lângă mine.
Ce să mai, după noaptea aceea, nu m-am mai dus niciodată din casa Vioricăi Andronic. Pentru că am descoperit că, deși puțin țâfnoasă și cam fricoasă, e femeie grijulie și, stran, uneori, chiar blândă. Ce-și mai poate dori un bărbat de la o femeie? Doar dragoste și înțelegere. Restul nu mai contează.
