– La cine te adresezi?

Cine este acolo? Maria Dobre, împreună cu Nicolae, ieșiseră pe veranda și priveau spre vizitator.
Sunt la bunica Maria! spuse fata, zâmbind. Sunt nepoata ei, mai exact strănepoata. Sunt fiica lui Alexandru fiul cel mare al Mariei Dobre.

Maria Dobre stătea pe o bancă scăldată de soare și savura primăvara ce se arăta în sfârșit. Doar un Dumnezeu știa cum reușise să treacă prin iarna cea grea.

Nu mai pot o iarnă! își spuse cu ușurare și oftă. Nu se temea să iasă afară; dimpotrivă, aștepta cu nerăbdare acel moment. Năutul se strânsese de mult și hainele noi erau deja cumpărate.

Nu mai era nimic ce să o țină pe Maria Dobre în această lume.

***

Odată, familia ei fusese mare: soțul, Gheorghe Ionescu, un bărbat înalt, și patru copii trei băieți și o fetiță. Trăiau în armonie, se ajutau reciproc și se ceartau rareori. Copiii, pe rând, au crescut și s-au despărțit.

Cei doi băieți mari au intrat la facultate, apoi s-au mutat în orașe pentru muncă. Al doilea, care nu a mers bine la școală, a deschis o afacere prosperă care l-a dus peste hotare, unde și-a clădit viața. Fiica a părăsit satul pentru capitală și, curând, s-a căsătorit.

La început, copiii veneau des la părinți, scriau scrisori și, odată cu telefonia mobilă, sunau des. Unul câte unul, nepoții au început să vină. Maria Dobre strângea din când în când o valiză veche și mergea în vizită la copii, să le facă o mică bătaie.

Pe măsură ce nepoții au crescut și s-au mutat, vizitele au devenit tot mai rare. Sunetele telefonului s-au redus la zero. Ideea de a veni în vizită s-a risipit munca, familia, copiii lor, care tot creșteau.

Un eveniment a adus din nou pe cineva la casa părintească: vestea morții lui Gheorghe Ionescu. Se credea că bărbatul, robust și sănătos, va trăi până la o sută de ani, dar viața i-a arătat altceva.

După înmormântare, copiii s-au dispersat. La început au sunat pe mama, apoi apelurile au dispărut complet. Maria Dobre a încercat să îi sune, dar a realizat că nu mai era loc pentru ea în viețile lor. Așa a trecut următorul deceniu. În fiecare an, un copil își amintea de ea și o suna; apoi, săptămâna, se plimba singură și își zâmbea la propria umbră.

Într-o zi, pe bancă, se gândea la amintiri când auzi:

Bună, mătușă Maria! un tânăr stătea lângă gard și zâmbea larg. Nu mă recunoașteți?

Maria Dobre închise ochii puțin:

Nicolae! spuse surprinsă.

Da, mătușă Maria! repliță el și intră în curte.

Nicolae era fiul vecinilor, o familie săracă, care nu putea să treacă o zi fără o masă în familie. Maria îl ținea minte ca pe un copil flămând, îl hrănea din milă, îi dădea hainele rămase de la copii și îl lăsa să doarmă la ea când părinții lui organizau petreceri.

Părinții lui Nicolae nu au rezistat mult. Au murit, iar el a fost luat și dus departe, iar Maria Dobre nu la mai revăzut, dorindui cu dor.

Unde ai fost tot timpul ăsta, Nicolae? zise cu bucurie.

La orfelinat, apoi în armată, apoi la școală. Acum mam întors în țara mea mică. Voi ridica satul!

Ce să ridici, dacă toți sau dus? mâna ei flutură.

Nu contează! Nu voi dispărea!

Așa a început o nouă viață pentru Maria Dobre. Nicolae sa angajat la Ionel, cel mai mare fermier din sat. În timpul liber repara căsuța veche moștenită de la părinții lui și o ajuta pe Maria la treburile gospodărești. Maria îl numea băiatul cu drag, nu fiul. Trăiră împreună trei ani.

Merg, mătușă Maria,spuse el întro zi, ca și cum sar fi scuzat. Ionel nu vrea să plătească salarii, așa că voi pleca în străinătate să strâng bani. Nu te supăra!

Ce să-ți spun, Nicolae? răspunse ea. Drum bun și cu Dumnezeu!

Din nou, Maria Dobre rămase singură. Uneori, singurătatea o făcea să vrea să plângă, dar ziua trecea în așteptarea unui alt venir. Totuși, ceva o ținea pe pământ.

****

Bună, mătușă Maria! vocea era familiară. Maria privește peste gard și recunoscu chipul.

Nicolae! Nutemai așteptam!

Da, mătușă! un tânăr înalt, bine îmbrăcat, intră în curte. Sunt acasă!

Ce bucurie! exclamă Maria, luând o ceșcuță. Hai, hai, Nicolae! Pun imediat ceaiul!

Ceaiul e bine! zâmbi el. Acum mă întorc acasă, nu mam gândit să vin fără să aduc ceva.

După o jumătate de oră, Maria și Nicolae stăteau la masă, sorbind din cești de porțelan vechi, fără să-și poată găsi cuvintele.

Mă simt gata să plec din lume, Nicolae, Măria se stinsă cu o lacrimă.

Stai! la întrerupt el cu o mână. Nu spune așa! Am venit, și vom trăi împreună, mătușă Maria! O să ne laudăm! Am strâns bani, am un drum spre o fermă nouă! Vei fi cu noi!

Domnișoară, e cineva acasă? o voce de adolescentă întro notă cristalină. Maria se uită pe fereastră și zări o fată cu o jachetă scurtă și pantofi cu toc înalt.

Cine ești? întreabă Maria, alături de Nicolae.

Sunt Viorica! spuse fata. Sunt nepoata Mariei Dobre. Sunt fiica lui Alexandru fiul cel mare al Mariei. Am sunat, dar telefonul era oprit, așa că am venit pe jos.

Intră, intră! spuse Maria, ușor dezorientată, iar Nicolae ridică bagajul fetei.

Maria și Nicolae priveau cum Viorica, cu bucurie, întindea pe masă dulciuri și povestea cum a crescut.

Nu iubesc orașul, vreau să trăiesc la sat! Părinții nu înțeleg. Bunicul Alexandru ma îndemnat să stau câteva luni la voi. Spune că, dacă rămân la sat, nu-mi voi mai dori să plec în oraș. El și tatăl mau sunat, eu am încercat să îi contactez, dar nu am reușit. Vă rog, nu voi fi o povară! Am bani! Tatăl și bunicul miau trimis oaspeți! Voi sta până la sesiune sunt studentă la distanță și apoi plec!

Stai cât vrei! răspunse în final Maria Dobre. Îmi este doar bucurie!

Un lună trecu. Maria stătea pe bancă și privea cum Viorica lucra cu iscusință în grădină, fără să pară că e din oraș. Cu ajutorul lui Nicolae, Viorica repara grădina abandonată, trasea straturi, puse un foișor și cumpără semințe de la vecini, plantând totul cu chef.

Nicolae nu rămânea nepăsător. Cu banii strânși, începu construcția unei ferme moderne și angajă muncitori să refacă acoperișul Mariei și să instaleze încălzire individuală.

Maria zâmbea tot timpul, cu fața luminată. Nu mai era singură.

Uneori, o umbră de tristețe îi trecea prin gând când își amintea că Viorica era pe cale să plece la oraș. Se obișnuise cu strănepoata.

Cum să mă descurc singură cu grădina, Viro? spuse Maria în timp ce împacheta plăcinte pentru drum.

Nu uita să umpli cu apă butelia, măicuță! Nicolae va uda! Eu mă voi întoarce să verific! zâmbi Viorica.

Te vei întoarce? întreabă Maria cu speranță.

Desigur! Nu pot pleca de tot! Te-am îndrăgit cu tot sufletul, măicuță. Nicolae mia propus o nuntă! În toamnă, la biserică! Unde altă parte fără el? El e om de la țară!

După un an, Maria se relaxa la soare, legănând un cărucior cu nepotul ei mic, adormit. Viorica și Nicolae erau la fermă. Împreună, munca lor făcea ferma să înflorească, ajutând tot satul.

Privind nepotul, Maria gândi:

Nu vreau să mor fără să mai ajut la viața celor din jur!

Această poveste ne amintește că, indiferent de vârsta sau de pierderile suferite, sprijinul și dragostea reciprocă pot reapărea atunci când cele mai neașteptate inimi bat la ușa noastră. Prin deschiderea spre ceilalți, viața devine un lanț de binecuvântări, iar înțelepciunea noastră rămâne ca un far pentru generațiile viitoare.

Please rate
Group News
– La cine te adresezi?