La cursurile de la catedra militară preda o doamnă doctor, cu părul prins mereu în coc și ochii ca două perle negre. Ea povestea mereu ceva ciudat, ca dintr-un vis amestecat. Toată viața ei a lucrat la spitalul de copii din Chișinău, cu holuri ce păreau uneori păduri fără capăt. Avea doi copii acasă, Nazaria și Letiția, care tot timpul se îmbolnăveau, unul după altul, de cele mai năstrușnice boli, chiar dacă mama lor era medic și știa toate leacurile băbești și științifice de pe ambele maluri ale Prutului.
Deși respecta igiena ca la carte acasă intra doar după ce făcea duș, se schimba în haine curate, spăla bine mâinile cu săpun de casă, acei copii tot luau virusuri și bube exact de care avea grijă la serviciu. Parcă bolile umblau noaptea pe străzile pietruite și se ascundeau sub patul lor. Și ori de câte ori era vreun caz mai complicat în spital, copiii se îmbolnăveau pe dată, ca la un semn din vis. Nici vitaminele de la farmacie, nici ceaiurile din coada-șoricelului de la bunica nu-i mai ajutau. Au ajuns sărmanii să fie vioi, dar veșnic cu nasul curgând sau cu febră.
Odată, după o zi grea, doamna doctor s-a simțit atât de stoarsă de puteri, încât i s-a părut că vede zânele copilăriei printre rafturile spitalului. Avea o spaimă de parcă umbre i se furișau după umeri că iarăși, întoarsă acasă, va găsi copiii bolnavi. În drum, a cotit brusc pe aleea cu tei, unde felinarele ardeau galben și suav, și a intrat la cinematograful din centru, unde rula un film vechi cu Harap Alb și Balaurul cu Șapte Capete. A stat acolo ca într-o altă lume, uitând că trebuie să existe început și sfârșit. Când s-a întors acasă, cu un strop de vină strecurat printre firele de entuziasm, a găsit-o pe Nazaria dansând cu pisica, iar Letiția pictând corăbii pe perete. Nici urmă de boală!
Altădată, după o zi de lucru încărcată, nu s-a dus spre casă, ci a trecut pe la prietena ei, Dorina, unde au băut ceai de mentă cu biscuiți de casă și au răs râsul din toată inima la o poveste cu un cocoș dispărut la nuntă. Și iar copiii sănătoși, senini, ca și cum toate virusurile ar fi rămas undeva la granița dintre realitate și vis.
A început să-i placă să-și prelungească drumul spre casă pe sub castanii din Parcul Ștefan cel Mare, unde un foișor de lemn și o fântână răsunau a povești de pe vremea domnitorului. Se plimba printre flori, uneori se așeza pe banca veche cu vopseaua scorojită, și abia după aceea mergea acasă. Și lucrurile s-au schimbat: de atunci, nici Nazaria, nici Letiția nu s-au mai îmbolnăvit.
Așa că doamna doctor și-a dat seama că nu doar microbii se iau de la spital, ci și neliniștea, povara și fricile adunate printre halate. E ca un nor ce zboară pe deasupra casei și dacă nu lași vântul să-l spulbere într-un parc sau la un film cu haiduci, îl aduci din greșeală acasă la cei dragi. Asta e taina pe care a priceput-o: după momente grele, nu-i bine să alergi direct la cei dragi, murdar de supărări și gânduri cenușii. Fără să spui ceva, le poți lăsa și lor norii tăi.
În loc de asta, e mai bine să-ți schimbi decorul, să te plimbi printre copaci, să asculți un cântec vechi pe vinil sau să mergi la o poveste cu rădăcini din copilărie. Și abia apoi să deschizi ușa casei, curat și luminat la suflet, cu zâmbet adus din altă lume.
Așa visase doamna doctor, și visul i-a rămas amintire netulburată, ca un sfat de ținut aproape, între realitate și poveste.
