Când bătrânețea m-a ajuns din urmă, copiii mei și-au amintit că mai au o mamă, dar eu niciodată nu voi uita cum s-au purtat cu mine
Când soțul meu a plecat la o femeie mult mai tânără, copiii au ales să rămână de partea lui era considerat un om important, director la o companie mare din Chișinău. Ani la rând nu s-au interesat de mine, iar eu am rămas singură, ca un pom uitat în mijlocul câmpului. De curând, fostul meu soț s-a stins. Atunci, spre mirarea tuturor, s-a aflat că întreaga lui avere a lăsat-o noii sale soții tinere.
Abia atunci copiii și-au amintit de mama lor. Acum mă vizitează des, dar știu bine de ce vin De curând, fiica mea a început să-mi arunce vorbe cu tâlc: că ar fi timpul să mă gândesc la viitor, la un testament. Niciunul nu bănuiește ce surpriză le-am pregătit eu cu adevărat. Adevăratul secret îl vor afla doar după ce eu nu voi mai fi.
Anii au trecut și am rămas ca un suflet rătăcit la marginea orașului. Copiii mei mă priveau mereu de parcă aș fi fost o străină, de parcă nu vorbeam aceeași limbă.
Când m-am despărțit de soțul meu, acela a fost ultimul cui bătut în relația noastră. Au ținut cu el, că doar era om de vază, director în centrul Chișinăului. Și să fim drepți – alături de el aveau de câștigat. Eu? Am rămas doar cu amintirile și cu singurătatea.
Copiii m-au uitat repede. Mai auzeam doar pe la neamuri că merg în vacanțe, că petrec la restaurante scumpe, că se plimbă cu soția cea tânără a tatălui lor. Iar eu, în apartamentul meu mic din sectorul Botanica, simțeam cum fiecare veste mă doare ca o așchie fierbinte de inimă.
A venit o zi când am înțeles că trebuie să trăiesc pentru mine. Am plecat la muncă în Italia. Pentru prima dată după mulți ani m-am simțit liberă, stăpână pe viața mea.
Când m-am întors acasă, după o vreme, aveam destul cât să-mi refac apartamentul, să-mi cumpăr mobilă nouă, electrocasnice, și să pun o parte deoparte în lei moldovenești pentru zilele bătrâneții.
Între timp, copiii și-au făcut propriile vieți. Au avut nunți mari, copii, sărbători frumoase, dar veștile le aflam tot prin alții. Deodată am primit vestea că fostul meu soț a murit de infarct. Toată averea a rămas nevestei tinere.
Fata și băiatul meu au rămas cu mâinile goale. Deodată și-au adus aminte de mama, iar amintirea mea a prins să aibă parfum de copilărie pentru ei.
Au început a veni la mine cu mici atenții o cutie de bomboane Bucuria, niște mere, un kilogram de portocale. Mă întrebau de sănătate, zâmbind. Îi primeam cu inima deschisă, dar știam prea bine că fiecare are un interes.
Astăzi am 72 de ani. Sunt sănătoasă, energică, și mulțumită de ceea ce am. Acum ceva timp, fata mea tot îmi dădea de înțeles că ar trebui să mă gândesc la testament. Iar într-o zi m-a vizitat nepoata, care s-a măritat recent:
Bunica, nu ți-e greu să stai singură într-un apartament așa mare? m-a întrebat sincer curioasă.
Nu, scumpa mea, mi-e tare bine aici, m-am obișnuit.
Dar apartamentul e mare, greu de întreținut. Dacă ne mutăm noi cu tine? Ție ți-ar prinde bine compania, noi scăpăm cu chiria…
Am zâmbit. Mi-era clar că nu din dragoste îmi propunea.
Cine a spus că n-ar trebui să plătiți? i-am răspuns calm. Vă pot face o reducere bună, dacă tot veni vorba.
Nepoata a rămas uimită, aștepta să-i deschid ușa și să-i spun: Luați tot, mă bucur dacă vă e bine. Dar eu aveam alt plan.
Cu câțiva ani în urmă am făcut deja testamentul. Este scris clar că la moartea mea, apartamentul va fi vândut, iar banii donați unui fond pentru copiii bolnavi din Chișinău.
Când fata a aflat, a venit plină de mânie, țipând că sunt nedreaptă, că-i lipsesc pe nepoți de viitor. A apărut și băiatul, încercând să fie blând, propunându-se să mă ia la el acasă. Dar schimbarea lor bruscă nu m-a înduioșat.
Dacă aș fiți în locul meu, ați fi primit nepoata să stea cu voi? Eu am ales să arăt că dragostea și respectul trebuie să fie sincere, nu dictate de interes. Adevărata familie se cunoaște nu când e nevoie de bani, ci atunci când la ușă bate dorul, nu speranța unui câștig.
