Să-ți spun ceva, ca între noi, pe bune. Știi, anii bătrâneții aduc multă liniște, dar și multe amintiri. Mai ales când îți aduci aminte cum au fost copiii tăi cu tine Nu ai cum să mai uiți vreodată.
Pe vremea când încă eram măritată, soțul meu, Marin, era un om respectat. Era director la o întreprindere importantă din Chișinău, toată lumea îl știa avea și bani, și cuvânt de spus. Dar, cumva, cu anii, relația noastră s-a răcit, iar când mi-a spus că pleacă la una mai tânără, a fost ca și cum m-ar fi lovit o ploaie rece de primăvară. Ce a fost mai dureros? Că și copiii noștri, Emilia și Vlad, au trecut de partea lui, că le era mai bine acolo, cu el și cu noua doamnă din viața lui. Eu am rămas singură ca un câine pe uliță, uitată de toți. Ani de-a rândul nici nu m-au căutat, nici de vreo zi de naștere, nici de Crăciun.
Timpul a trecut. Eu auzeam de la vecini și rude, că se duceau cu taică-su și cu soția lui tinerică în vacanțe ba la munte la Voroneț, ba o fugă la Constanța, iar de revelioane petreceri la localuri scumpe. Eu? Eu rămâneam în apartamentul meu vechi din sectorul Botanica, între pereți reci și amintiri. De multe ori m-a apucat plânsul, dar la un moment dat, am simțit că trebuie să-mi văd de viața mea. Așa că m-am dus în Italia, ca badantă, poate ai auzit, cum fac atâtea moldovence și am adunat cât de cât niște bani.
După vreo zece ani, am revenit acasă. Mi-am renovat apartamentul cu tot ce trebuie: mobilă nouă, frigider, mașină de spălat să am și eu, la bătrânețe, un pic de confort. Am pus câțiva lei deoparte, să nu fiu povară pentru nimeni.
Între timp, copiii mei și-au văzut de viețile lor. Fete mari, nunți mari, au copii, au și ei case. Eu doar auzeam prin vecini ce fac, că direct nu mă căutau. Dar viața s-a întors pe dos în ziua când am aflat că Marin a murit, de un atac de cord. Și lovitura cea mare a venit atunci când am aflat că și-a lăsat toată averea soției mai tinere. Emilia și Vlad au rămas cu mâna goală. Și brusc și-au adus aminte că au și ei o mamă.
Au început să vină pe la mine. La început cu dulciuri, fructe să mă întrebe de sănătate. Mă țineam tare, le zâmbeam, dar în sufletul meu știam prea bine că nu veneau din dragoste, ci cu un alt scop. Acum am 72 de ani, sunt încă sănătoasă, mă țin bine, dar recent am simțit cum încep iar să bată apropouri Emilia îmi tot aduce vorba de acte, de viitor, că ar fi bine să stabilim lucrurile cât suntem toți în viață.
Și nu după mult timp, apare și nepoata, Ioana, care s-a măritat anul trecut. Intră pe ușă cu un zâmbet larg: Buni, nu ți-e trist singură aici în apartament așa mare? I-am spus că mie-mi place liniștea mea, și că nu am nevoie de ajutor la curățenie, mă descurc. Dar ea, cu ochii cât cepele, deja vedea cum s-ar muta la mine cu soțul ei, că le-ar fi mai ușor fără chirie. Ba chiar mi-a zis direct, să mă deschid, că lor le-ar fi de folos.
Am râs în sinea mea. M-am uitat la ea și i-am spus: Dar cine ți-a zis că n-o să plătești chirie? Dacă vrei, îți fac o reducere frumoasă, dar chiar și așa, eu nu stau pe gratis. Nepoata a făcut niște ochi de parcă nu știa ce-i cu ea. Cred că spera să le las totul să se mute aici, musai, ca niște domni.
Dar adevărul e că lucrurile nu sunt așa cum și-au închipuit ei. Că eu, de ani buni deja, am făcut testament și am hotărât clar: după ce nu voi mai fi, apartamentul meu se va vinde, iar toți banii se vor dona unui fond pentru copiii bolnavi din Moldova. Când a aflat fata asta a mea, aproape că a dat foc la casă! M-a sunat, țipa, spunea că nu-i corect, că las nepoții fără viitor, fără ce li se cuvine. Mai târziu a venit și Vlad, băiatul meu, care încerca să mă îmbuneze, să mă ducă la el, promitea marea cu sarea Dar toată dragostea lor deodată, atât de gălăgioasă, nu m-a atins nici cu vârful degetului.
Acum, te întreb și pe tine, prietene: tu cum ai fi făcut? Ai fi lăsat nepoata să se mute la tine? Eu cred că am făcut ce trebuia. Viața te învață să fii cu capul pe umeri.
