— Am sunat deja pe toată lumea — spuse Tamara pe un ton de parcă i-ar fi făcut Sânzianei un cadou pe viață. — Vin patruzeci de oameni. Poate chiar mai mulți — Sergiu a promis că aduce și colegii. Așa că, fată, pregătește-te.
Sânziana stătea în mijlocul bucătăriei și se uita la soacră. Doar se uita. Tăcea.
Tamara își desfăcea deja fularul, se așeza pe taburet ca și cum n-ar fi venit pentru cinci minute, ci pentru totdeauna. Purta un cardigan vișiniu cu scame și pantaloni bej cu urme a ceva vechi de mult. Părul — pieptănat cu volum, fixativ parcă din vremea comunismului. Iar fața — deschisă, binevoitoare, puțin obosită de propria bunătate.
Maestră a prefăcătoriei. Manevră de elită.
— Doamnă Tamara, — rosti Sânziana calm, — ați discutat asta cu Sergiu?
— Păi de ce să-l deranjez degeaba? El e la muncă, obosește. Eu sunt mamă, organizez totul.
Organizează. Sânziana evaluă mental această formulare. Organizează înseamnă sună patruzeci de oameni, le promite masă, apoi pleacă acasă să se uite la seriale, în timp ce ea stă la aragaz trei zile la rând.
— Și când e aniversarea? — întrebă Sânziana, deși știa perfect.
— Peste două săptămâni. Sergiu face patruzeci de ani! Nu e doar o zi de naștere, e un eveniment! — Tamara ridică mâinile în aer. — Și am și meniul gândit. Piftie, salată de boeuf, pui la cuptor — patru bucăți ajung, nu, mai bine cinci, — felii, desigur, trei-patru feluri de salate…
— Cine va găti? — o întrerupse Sânziana.
Soacra se uită la ea ca și cum întrebarea ar fi fost ciudată.
— Păi cine. Tu ești gospodina.
Sânziana ieși pe hol. Scoase telefonul, scrise soțului: «Sună când ai un moment. Urgent».
Sergiu sună după o oră. Până atunci, Sânziana reușise să calculeze: cincizeci de oameni, dacă «Sergiu mai aduce colegi» e varianta optimistă. Alimente, închiriere de veselă, alcool, șervețele, fețe de masă. Adună suma și simți un fel de adrenalină sportivă.
— Mamă a sunat, — spuse Sergiu în receptor. Nici măcar nu întrebă ce s-a întâmplat. Știa deja.
— Patruzeci de oameni, Sergiu.
— Păi e aniversarea…
— Patruzeci de oameni. I-a invitat fără să mă întrebe. Meniul l-a făcut tot ea. Să gătesc și să plătesc, corect am înțeles?
Tăcere.
— Sânziano, nu așa. E pentru mine…
— Știu că e pentru tine. De asta îți spun. Să ne întâlnim seara și vorbim normal.
Sergiu veni acasă pe la șapte fără un sfert. Sânziana gătise deja cina — rapidă, simplă: paste cu sos, salată. Așezase masa pentru doi. Pune o sticlă de apă. Nimic în plus.
— Uite, mama vrea să fie bine, — începu el, fără să-și fi scos geaca.
— Sergiu. Așază-te.
El se așeză. Ceva în vocea ei îl făcu să se așeze imediat, fără replică. Nu era nici țipăt, nici lacrimi — doar tonul omului care a hotărât deja totul.
— Nu sunt împotriva petrecerii. Sunt pentru. Dar vreau să știu: cine plătește?
— Păi… — se codi. — Ne împărțim cu mama…
— Cât e dispusă să investească?
Din nou tăcere. Sânziana turnă apă pentru el.
— Nu știu, — recunoscu în cele din urmă.
— Eu știu. Mâine mă sună și spune că pensia e mică, că ea se străduiește, că a făcut atâta pentru familia noastră. Și mă întreabă dacă nu pot «să mă ocup de alimente», pentru că ei îi e rușine să ceară.
Sergiu se uita în farfurie.
— Nu e prima oară, — spuse Sânziana încet. — Îți amintești Anul Nou? Îți amintești de 8 martie, când a invitat optsprezece oameni, iar eu am stat trei zile la aragaz?
— Atunci tu însăți…
— Atunci n-am putut refuza pentru că te uitai la mine așa. — Dădu din cap spre capul lui plecat. — Și mi-a fost milă să te supăr.
Cina se scurse în tăcere. Nu rea — fiecare gândea ceva.
A doua zi, Tamara chiar sună. Dimineața, la zece fără un sfert, când Sânziana era în drum — lucra la o firmă mică de contabilitate din centru, călătoria dura vreo douăzeci de minute cu troleibuzul.
— Sânziano, — începu soacra cu voce de miere și reproș. — M-am gândit la alimente. Tu știi, pensia mea… Aș lua eu tortul. Și să vin să ajut, desigur. Să fiu lângă tine, să coordonez. — Apoi adăugă ușor: — Tu ești atât de pricepută, totul îți iese bine.
Sânziana privea stațiile care se perindau pe geamul troleibuzului.
— Doamnă Tamara, vă sun mai târziu. Sunt în troleibuz acum.
— Bine, bine, — acceptă ea. — Dar nu amâna, trebuie să fac o listă. Am și văzut magazinele unde e mai ieftin…
Sânziana puse telefonul în geantă. Lângă ea, un bărbat cu căști, în față — o fată care citea ceva pe ecran. O dimineață obișnuită, un troleibuz obișnuit. Dar în capul Sânzianei se înfiripa un plan.
Nu un plan de scandal. Nu un plan de lacrimi și ultimatumuri. Altceva.
Coborî la stația ei, intră într-o cafenea de colț, comandă un american, se așeză lângă geam. Scoase un carnețel — adevărat, de hârtie, îl ținea de vreo trei ani — și începu să scrie cifre.
Patruzeci de oameni. O masă minimă pentru atâția oameni — nu mai puțin de cincisprezece mii de lei. Mai degrabă șaptesprezece mii, dacă cu alcool. Tortul pe care îl va lua Tamara costă cel mult trei sute de lei. Totalul e clar.
Sânziana închise carnețelul. Își termină cafeaua.
Nu. De data asta — nu.
Dar nu avea de gând să facă scandal. Avea de gând să facă ceva mult mai interesant.
În pauza de prânz, Sânziana sună o prietenă.
Raluca lucra la o agenție de evenimente — nu mare, dar cu renume. Organiza corporate, aniversări, nunți. Știa prețurile la tot și știa să calculeze banii altora cu precizie chirurgicală.
— Deci, patruzeci de oameni, — repetă Raluca după ce o ascultă. — Și soacra ia tortul.
— Tortul, — confirmă Sânziana.
— Solemn.
— Foarte.
Raluca tăcu o secundă, apoi râse — încet, profesional.
— Uite ce e, am o idee. Vrei să faci ceva frumos? Nu scandal, nu lacrimi, ci frumos?
— Exact asta vreau.
— Atunci notează.
Seara, Sânziana se întâlni cu soțul nu acasă, ci la o cafenea — ea însăși propusese, intenționat. Teritoriu neutru, loc aglomerat, fără intonații de bucătărie și canapele obosite.
Sergiu veni puțin mai devreme, ocupă o masă lângă geam, își luase deja cafea. Părea ușor vinovat — așa era când înțelegea că situația depășise limitele în care se putea sustrage.
— M-am gândit, — începu el de îndată ce Sânziana se așeză. — Poate închiriem o sală? Un restaurant? Atunci nu trebuie să gătești acasă…
— Bună idee, — spuse Sânziana. — Cât ești dispus să investești?
El spuse o sumă. Sânziana dădu din cap — cifra era reală, nu de râs.
— Perfect. Atunci, iată ce fac. Eu mă ocup de organizare. Complet. Găsesc sala, mă înțeleg cu bucătăria, controlez totul. Dar atunci e zona mea — eu decid cum și ce. Fără corecturi de la Tamara.
Sergiu încruntă fruntea.
— Mama va vrea să participe…
— Sergiu. — Sânziana se uită la el calm. — Ori organizează ea și plătește ea. Ori organizez eu. A treia variantă nu există. Alege.
Acesta fu acel moment rar când el nu sună la mama direct de la masă. Doar dădu din cap.
— Bine. Tu te ocupi.
Tamara află a doua zi. Sânziana sună ea — intenționat, ca să nu fie neînțelegeri.
— Noi, cu Sergiu, am decis să închiriem o sală. Sunt deja în negocieri. Așa că lista de feluri pe care ați făcut-o nu ne va trebui — acolo e bucătăria lor.
Tăcerea fu grăitoare.
— Cum, să închiriem o sală? — rosti soacra încet. — Asta costă bani…
— Sergiu știe.
— Dar eu am spus deja oamenilor că va fi acasă…
— Lor le va fi mai interesant la restaurant, — spuse Sânziana blând. — Nu vă faceți griji, totul va fi bine.
Tamara tăcu. Sânziana aproape auzea cum soacra cântărea opțiunile — să obiecteze, să preseze, să se plângă fiului. Dar nu avea de ce să se agațe: decizia era luată, banii fuseseră aprobați de soț, nu era motiv de scandal.
— Păi… dacă ați hotărât așa, — spuse în cele din urmă Tamara cu ton de om trădat.
— Tortul îl puteți lua dumneavoastră, cum ați planificat, — adăugă Sânziana. — Va fi foarte drăguț.
Sala o găsi Sânziana prin Raluca — o sală mică de banchet la câteva stații de casă, primitoare, fără ostentație, dar cu bucătărie bună și administrator adecvat. Se întâlniră acolo miercurea seara, în trei: Sânziana, Raluca și administratorul Ion, un bărbat corpolent de vreo patruzeci și cinci de ani cu carnețel și obiceiul de a nota totul de mână.
— Pentru câte persoane calculăm? — întrebă el.
— Oficial patruzeci. Real, poate patruzeci și cinci, — răspunse Sânziana.
— Meniu fix sau alegere?
— Fix. Trei aperitive calde, două salate, felii, fel principal — să ne oprim la carne și pește. Alcool parțial de la noi, parțial de la dumneavoastră.
— Tortul?
Sânziana zâmbi ușor.
— Tortul îl aduc invitații.
Ion notă, dădu din cap. Raluca răsfoia meniul cu aerul că evaluează pentru propria petrecere. Apoi ridică privirea:
— Sânziano, te-ai gândit la fotograf?
— M-am gândit. Încă n-am decis.
— Am eu unul. Nu e scump, dar face poze bune. Important e că e discret. Merge, clic, nimeni nu pozează.
— Exact așa vreau.
Acasă, Sânziana se întoarse în jurul orei nouă. Sergiu era deja acasă, se uita la ceva la televizor, distrat. O văzu, dădu volumul mai încet.
— Cum a fost?
— Bine. Sală bună, meniu stabilit, avans plătit.
— Mama a sunat, — spuse el. Cu grijă, ca și cum verifica dacă explodează sau nu.
— Și?
— Zice că vrea să ajute cu decorul. Baloane, ghirlande…
Sânziana puse geanta jos, își scoase sacoul.
— Sergiu, spune-i mamei că sala e deja decorată prin contract. Decorul e inclus.
— Se va supăra.
— Ea se supără când nu poate comanda. Sunt lucruri diferite.
El tăcu. Apoi întrebă încet:
— Ești supărată pe ea?
Sânziana gândi o clipă. Cinstit.
— Nu. Doar am încetat să fac ce nu-mi place și să aștept ca cineva să aprecieze. — Trecu în bucătărie, turnă apă. — Vino la cină, încălzesc.
Sergiu se uită după ea cu expresia omului care nu înțelege pe deplin ce se întâmplă, dar simte că ceva s-a schimbat. Nu zgomotos. Nu cu scandal.
Doar s-a schimbat.
Iar Tamara sună din nou pe la zece și jumătate seara — târziu, aproape indecent, ceea ce era de la sine un semnal: e nervoasă.
Sânziana se uită la ecran. Îl respinse.
Până la aniversare mai erau zece zile.
Tamara veni la sală cu o oră înainte de începere.
Nimeni n-o chemase — doar venise. În rochie nouă, vișiniu-violet, cu o broșă camee, cu o coafură făcută clar la salon. Și cu o față de parcă venise să inspecteze lucrarea.
Sânziana o zări de la intrare. Se apropie calm.
— Doamnă Tamara, ați venit devreme. Oaspeții vin peste o oră.
— Am vrut să ajut, — spuse soacra, privind în jur. Privirea îi era ageră, evaluatoare. Căuta ceva de criticat — și nu găsea.
Sala era într-adevăr frumoasă. Mese lungi acoperite cu fețe de masă din in culoarea laptelui fiert, în centru flori vii, simple, fără exces — albe și verzi. Lumină caldă, muzică lină, la bar un tânăr în negru ștergea pahare. Totul liniștit, la locul lui.
— E frumos aici, — rosti Tamara, și se vedea că-i vine greu.
— Mulțumesc. — Sânziana zâmbi. — Ați adus tortul?
— Da, l-am dat la bucătărie. — Soacra ezită. — Am luat trei kilograme, cu fondant, scrie «La mulți ani, Sergiu!»…
— Perfect.
Tamara mai zăbovi, neștiind de ce să se apuce — dar nu era de ce. Totul era deja făcut. Fără ea.
Oaspeții începură să vină pe la șapte. Sergiu stătea la intrare, strângea mâini, îmbrățișa, primea plicuri cu aer de sărbătorit care e neașteptat de mulțumit. Părea ușor mirat în seara aceea — ca omul care se așteptase la agitație, scandal, miros de gătit de trei zile, și primise o petrecere normală.
Sânziana se ținea puțin mai la distanță. Vorbise cu Raluca, schimbase câteva cuvinte cu administratorul, se asigură că felul principal va ieși la timp. Totul mergea lin.
Tamara își găsise deja ocupație — stătea în capul mesei, povestea zgomotos ceva femeilor de vârsta ei, gesticula. Din când în când arunca priviri spre Sânziana — fie verifica, fie aștepta ceva.
Ce anume — deveni clar pe la felul principal.
Soacra se ridică cu paharul.
— Vreau să spun un toast, — anunță. — Ca mamă. — Vocea îi era sonoră, sigură, obișnuită să ocupe spațiul. — Sergiu, tu ești viața mea. Tot ce ai, ai datorită mie. Eu te-am crescut, eu am crezut în tine, eu am fost mereu lângă tine. — Făcu o pauză, privi în jurul mesei. — Și această petrecere — tot de la mine este. Eu v-am adunat pe toți aici astăzi.
Sânziana ținea paharul drept. Nu îl strângea, nu îl punea brusc. Doar îl ținea.
Raluca, așezată la două locuri distanță, ridică ușor o sprânceană — întrebă mut: facem?
Sânziana dădu din cap aproape imperceptibil.
Raluca se ridică.
— Pot să spun și eu câteva cuvinte? — rosti ușor, cu zâmbet. — Sunt Raluca, prietena Sânzianei. Suntem prietene de mult, am văzut multe. — Se întoarse spre Sergiu. — Sergiu, la mulți ani. Ești un om fericit — ai o soție care a organizat totul singură în două săptămâni. A găsit sala, a stabilit meniul, a plătit totul, a controlat totul. Patruzeci de oameni stau la o masă frumoasă și mănâncă felul principal care a ieșit la minut — asta e munca ei. — Raluca zâmbi și mai larg. — Apreciază.
Masa aplaudă. Cineva strigă «corect». Sergiu se uită la Sânziana — și în privirea lui era ceva ce ea nu mai văzuse de mult. Nici vină, nici confuzie. Ceva adevărat.
Tamara stătea cu zâmbetul înghețat.
Tortul fu adus pe la jumătatea orei nouă. Trei kilograme, fondant, «La mulți ani, Sergiu!» — litere roz, ușor strâmbe. Soacra se ridică, își aranjă broșa, se pregăti.
Dar administratorul Ion, om experimentat, ținea deja microfonul și anunță:
— Iar acum — tortul din partea soției sărbătoritului!
Tamara deschise gura.
Și o închise.
Pentru că sala aplauda deja, Sergiu se uita la Sânziana, cineva striga «sărută-mă!», iar momentul fusese pierdut — ireversibil, frumos, fără un cuvânt aspru.
Sânziana suflă lumânările împreună cu soțul. Fotograful făcu o poză — acela discret, al Ralucăi — și prinse cadrul: ea râdea, Sergiu se uita la ea, lumânările se stingeau.
Cadru bun.
Oaspeții începură să plece pe la unsprezece. Îi mulțumeau Sânzianei, se îmbrățișau, spuneau «nu a mai fost așa bine de mult». Tamara își luă rămas bun sec, invocă tensiunea, plecă printre primii.
Sergiu conduse ultimii oaspeți și se întoarse în sală, unde Sânziana vorbea cu Ion, semnând actele finale.
— Totul? — întrebă el.
— Totul, — spuse ea.
Ieșiră afară. Era cald, liniștit, mașini rare. Sergiu mergea alături și tăcea — dar era o altfel de tăcere, nu cea obișnuită, evazivă.
— Sânziano, — rosti el în cele din urmă. — Iartă-mă.
Ea nu răspunse imediat. Ajunseră la colț, se opriră la semafor.
— Pentru ce anume? — întrebă ea, nu dur. Doar voia să spună singur.
— Pentru că te-am lăsat mereu singură. Cu ea. Cu toate astea. — Tăcu o clipă. — Am văzut. Doar mă prefăceam că nu văd.
Semaforul se schimbă. Trecuseră.
— Știi ce m-a oprit de data asta de la scandal? — spuse Sânziana.
— Ce?
— Am înțeles: scandalul e pentru ea. Ea e ca peștele în apă în scandaluri, știe, acolo câștigă. Dar când totul e calm, frumos, și ea nu are de ce să se agațe — asta o deranjează cu adevărat.
Sergiu zâmbi încet.
— Toată seara a căutat de ce să se prindă.
— Știu. Am văzut.
Ajunseră la mașină. Sergiu îi deschise ușa — un gest simplu pe care nu-l mai făcuse de mult, poate niciodată.
— Și acum ce? — întrebă el.
— Acum, — spuse ea urcând, — vorbești tu cu mama. Nu eu. Tu. E mama ta, Sergiu. Eu sunt nora, nu fiica. E timpul să-și amintească toți.
El se așeză la volan. Tăcu.
— Bine.
Sânziana privi pe geam. Orașul curgea încet — lumini, siluete, viața altora dincolo de geamuri. Nu simțea nici triumf, nici furie. Doar oboseală și ceva liniștit, asemănător cu ușurarea.
Petrecerea reușise. Asta era important.
Restul — erau condițiile ei.
Tamara sună după trei zile.
Nu pe Sânziana — pe Sergiu. Sânziana îi auzea vocea din camera alăturată: egală, fără lingușirea obișnuită. Nu fuga cu telefonul în bucătărie, nu vorba în șoaptă. Vorbea normal.
— Mamă, aud. Dar a fost decizia ei și a fost corectă… Nu, nu cred că tu… Mamă, stai. Îți spun o dată: Sânziana a făcut o petrecere frumoasă. Dacă ți-a displăcut ceva — hai să vorbim, dar nu acum.
Și închise.
Sânziana stătea în ușă și se uita la el. El simți privirea, se întoarse.
— Ce? — întrebă ușor stingherit.
— Nimic, — spuse ea. — Ceaiul îl bei?
Fotograful trimise pozele săptămâna următoare. Sânziana le răsfoi seara, singură, cât Sergiu era la duș.
Poze bune. Vii. Oaspeții râd, unii ciocnesc, alții se întind după pâine. Sergiu într-un cadru se uită în lateral și zâmbește la ceva al lui.
Și poza aceea cu lumânări — ea și el, flăcările se sting, ea râde.
Sânziana se opri mai mult la ea decât la celelalte.
Puse telefonul pe masă. Scoase carnețelul — cel de hârtie — și scrise înăuntru un rând, așa, pentru ea:
*Patruzeci de oameni. M-am descurcat.*
Îl închise. Îl puse în sertar.
Pe geam era o seară liniștită de iulie. Undeva jos, o ușă de scară bătu, o mașină trecu. O zi obișnuită, cum vor mai fi multe.
Dar pe asta avea s-o țină minte.
