— Am sunat deja pe toată lumea, — anunță Mioara cu un ton de parcă i-ar fi făcut Ralucăi un cadou pe viață. — Vin patruzeci de oameni. Poate chiar mai mulți — Andrei a promis că mai aduce și colegi. Așa că, fata mea, pregătește-te.
Raluca stătea în mijlocul bucătăriei și se uita la soacra ei. Doar se uita. Tăcută.
Mioara își desfăcea deja fularul, se așeza pe taburet, de parcă venise nu pentru cinci minute, ci pentru totdeauna. Purta un cardigan vișiniu plin de scămoșeli și pantaloni bej cu urme vechi de pe ceva. Părul — coafat, fixativ parcă din rezervele altor vremuri. Și fața aia — deschisă, binevoitoare, ușor obosită de propria bunătate.
Maestru prefăcătoriei. La cel mai înalt nivel.
— Doamnă Mioara, — spuse Raluca calm, — ați discutat cu Andrei despre asta?
— Păi, de ce să-l mai deranjez? El e la muncă, obosește. Eu sunt mamă, organizez eu tot.
Organizează. Raluca măsură mental această formulare. Organizează înseamnă că sună patruzeci de oameni, le promite masă, apoi pleacă acasă să se uite la seriale, în timp ce Raluca stă la aragaz trei zile în șir.
— Și când e aniversarea? — întrebă Raluca, deși știa perfect.
— Peste două săptămâni. Andrei face patruzeci de ani! Nu e o simplă zi de naștere, e un eveniment! — Mioara dădu din mâini. — Și am stabilit deja meniul. Răcituri, salată de boeuf, pui la cuptor – patru bucăți cred că ajung, nu, mai bine cinci, – platouri de mezeluri, desigur, trei-patru feluri de salate…
— Cine va găti? — o întrerupse Raluca.
Soacra se uită la ea de parcă întrebarea era ciudată.
— Păi, cine. Tu ești gospodina casei.
Raluca ieși în hol. Scoase telefonul, îi scrise soțului: „Sună-mă când ai o pauză. Urgent.”
Andrei sună după o oră. Raluca între timp numărase: cincizeci de oameni, dacă „Andrei a promis că mai aduce colegi” — varianta optimistă. Alimente, închiriere de veselă, alcool, șervețele, fețe de masă. Estimă suma și simți ceva ca o adrenalină sportivă.
— Mama a sunat, — spuse Andrei la telefon. Nici nu întrebă ce s-a întâmplat. Știa deja.
— Patruzeci de oameni, Andrei.
— Păi, e aniversarea lui…
— Patruzeci de oameni. I-a invitat fără să mă întrebe. Meniul l-a stabilit tot ea. Să gătesc și să plătesc, eu, corect?
Tăcere.
— Raluca, nu așa. E pentru mine…
— Știu că e pentru tine. De asta îți spun. Ne întâlnim seara și vorbim normal.
Andrei veni acasă pe la șapte și jumătate. Raluca gătise deja cina — rapid, simplu: paste cu sos, salată. Așeză masa pentru doi. Pune o sticlă de apă. Nimic în plus.
— Uite, mama vrea să facă bine, — începu el, fără să-și fi scos geaca.
— Andrei. Așază-te.
Se așeză. Ceva în vocea ei era de nedezmințit. Nu era nici țipăt, nici lacrimi — doar tonul cuiva care luase deja o decizie.
— Nu sunt împotriva unei petreceri. Vreau petrecere. Dar vreau să știu: cine plătește?
— Păi… — ezită el. — Ne împărțim cu mama…
— Cât e dispusă să bage?
Din nou tăcere. Raluca îi turnă apă.
— Nu știu, — recunoscu în cele din urmă.
— Știu eu. Mâine mă sună și-mi spune că are pensie mică, că ea face eforturi, că a făcut atâtea pentru familia noastră. Și o să mă întrebe dacă nu pot să „mă ocup eu de alimente”, pentru că ei îi e rușine să ceară.
Andrei se uita în farfurie.
— Nu-i prima dată, — spuse Raluca încet. — Îți amintești de Revelion? Îți amintești de 8 martie, când a chemat optsprezece oameni, iar eu am stat la aragaz trei zile?
— Atunci tu ai vrut…
— Atunci n-am putut să refuz, pentru că te uitai la mine așa. — Dădu din cap spre capul lui plecat. — Și mi-a fost milă să te supăr.
Cina a trecut în tăcere. Nu una rea — fiecare gândea ceva.
A doua zi, Mioara chiar sună. Dimineața, la jumătatea zece, în timp ce Raluca era pe drum — lucra la o firmă mică de contabilitate în centru, cam douăzeci de minute cu tramvaiul.
— Ralucă, — începu soacra cu un glas de miere și reproș deodată. — M-am gândit la alimente. Știi, pensia mea… Aș lua tortul asupra mea. Și, bineînțeles, vin să ajut. Stau pe lângă tine, dirijez. — Și adăugă ușor: — Tu ești așa de pricepută, ție îți iese totul bine.
Raluca privea stațiile ce se perindau prin geamul tramvaiului.
— Doamnă Mioara, vă sun mai târziu. Sunt în tramvai.
— Da, da, — acceptă cealaltă. — Doar nu amâna, că trebuie să fac lista. Am și văzut magazinele unde e mai ieftin…
Raluca băgă telefonul în geantă. Lângă ea stătea un bărbat cu căști; în față, o fată citea ceva pe ecran. O dimineață obișnuită, un tramvai normal. Iar în capul Ralucăi se contura deja un plan.
Nu un plan de scandal. Nu un plan de lacrimi și ultimatumuri. Altceva.
Coborî la stația ei, intră într-o cafenea la colț, își luă un american, se așeză lângă fereastră. Scoase agendă — una adevărată, de hârtie, o ținea de vreo trei ani — și începu să scrie cifre.
Patruzeci de oameni. O masă minimă pentru atâta lume costă cel puțin cinci mii de lei. Mai degrabă șase mii, cu alcool. Tortul pe care îl ia Mioara costă maximum trei sute de lei. Tot calculul era clar.
Raluca închise agenda. Își termină cafeaua.
Nu. De data asta — nu.
Dar nu avea de gând să facă scandal. Urma să facă ceva mult mai interesant.
În pauza de prânz, Raluca o sună pe prietena ei.
Oana lucra la o agenție de evenimente — nu mare, dar cu reputație. Organiza petreceri corporative, aniversări, nunți. Știa prețurile la orice și calcula banii altora cu precizie chirurgicală.
— Deci, patruzeci de oameni, — repetă Oana după ce ascultă. — Și soacra ia tortul.
— Tortul, — confirmă Raluca.
— Festiv.
— Foarte.
Oana tăcu o secundă, apoi râse — încet, profesional.
— Am o idee. Vrei să faci ceva frumos? Nu scandal, nu lacrimi, ci frumos?
— Exact asta vreau.
— Atunci notează.
Seara, Raluca se întâlni cu soțul nu acasă, ci într-o cafenea — ea însăși propusese, intenționat. Teritoriu neutru, loc aglomerat, fără tonuri de bucătărie și canapele obosite.
Andrei veni puțin mai devreme, ocupă masa de lângă fereastră, își luase deja cafeaua. Părea ușor vinovat — cum i se întâmpla când înțelegea că situația a ieșit din zona în care poți da din umeri.
— M-am gândit, — începu el imediat ce se așeză Raluca. — Poate închiriem o sală? Un restaurant? Atunci nu mai gătim acasă…
— Idee bună, — spuse Raluca. — Cât ești dispus să bagi?
El rostiră o sumă. Raluca dădu din cap — cifra era reală, nu de râs.
— Excelent. Atunci hai așa. Mă ocup eu de organizare. Total. Găsesc sala, discut cu bucătăria, controlez tot. E zona mea — decid eu cum și ce. Fără corecturi de la Mioara.
Andrei făcu o față ușor strâmbă.
— Mama va vrea să participe…
— Andrei. — Raluca se uită la el calm. — Ori organizează ea singură și plătește singură. Ori organizez eu. A treia variantă nu există. Alege.
Fu acel moment rar când el nu o sună pe mama direct de la masă. Doar dădu din cap.
— Bine. Tu te ocupi.
Mioara află a doua zi. Raluca o sună personal — intenționat, ca să nu existe neînțelegeri.
— Noi cu Andrei am hotărât să închiriem o sală. Sunt deja în negocieri. Așa că lista de mâncare pe care ați făcut-o nu mai trebuie — au bucătărie proprie.
Tăcerea fu elocventă.
— Cum adică, să închiriem o sală? — rosti soacra încet. — Ăștia sunt bani…
— Andrei știe.
— Dar eu le-am spus deja oamenilor că e acasă…
— Le va fi mai interesant la restaurant, — spuse Raluca blând. — Nu vă faceți griji, totul va fi bine.
Mioara tăcu. Raluca aproape auzea cum cealaltă cântărea variantele — să obiecteze, să preseze, să se plângă fiului. Dar nu se putea agăța de nimic: decizia era luată, banii aprobați de soț, scandalul nu avea motiv.
— Păi… dacă ați hotărât așa, — spuse în cele din urmă cu tonul omului trădat.
— Tortul îl puteți lua dumneavoastră, cum ați stabilit, — adăugă Raluca. — Va fi foarte drăguț.
Sala o găsi Raluca prin Oana — un salon mic de banchet la două stații de acasă, intim, fără prea multă pretenție, dar cu bucătărie bună și un administrator de treabă. Se întâlniră acolo miercurea seara, toți trei — Raluca, Oana și administratorul Ion, un bărbat solid de vreo patruzeci și cinci de ani, cu agendă și obiceiul de a nota totul de mână.
— Pentru câte persoane calculăm? — întrebă el.
— Oficial, patruzeci. În realitate, poate patruzeci și cinci, — răspunse Raluca.
— Meniu fix sau la alegere?
— Fix. Trei aperitive, două salate, platouri, fel principal — să mergem pe carne și pește. Alcool parțial adus de noi, parțial de la voi.
— Tortul?
Raluca zâmbi ușor.
— Tortul îl aduc invitații.
Ion notă, dădu din cap. Oana, lângă ea, răsfoia meniul cu aerul cuiva care evaluează opțiunile pentru propria petrecere. Apoi ridică privirea:
— Raluca, te-ai gândit la fotograf?
— M-am gândit. Încă n-am decis.
— Am eu unul. Nu e scump, dar face poze bune. Important — e discret. Umblă, face poze, nimeni nu pozează.
— Fix asta vreau.
Acasă Raluca ajunse în jurul orei nouă. Andrei era deja acasă, se uita la ceva la televizor, distrat. O văzu, dădu volumul mai încet.
— Cum a fost?
— Bine. Sala e drăguță, meniul stabilit, avansul plătit.
— Mama a sunat, — spuse el. Cu grijă, de parcă verifica dacă explodează sau nu.
— Și?
— Zice că vrea să ajute cu decorațiunile. Baloane, fundițe…
Raluca puse geanta jos, își scoase sacoul.
— Andrei, spune-i mamei că sala e deja decorată conform contractului. Decorul e inclus.
— Se va supăra.
— Se supără când nu poate comanda. Sunt lucruri diferite.
El tăcu. Apoi întrebă încet:
— Ești supărată pe ea?
Raluca se gândi o clipă. Sincer.
— Nu. Pur și simplu am încetat să fac ce nu-mi place și să aștept ca cineva să aprecieze. — Intră în bucătărie, își turnă apă. — Vino la masă, încălzesc cina.
Andrei se uita după ea cu expresia cuiva care nu înțelege pe deplin ce se petrece, dar simte — ceva s-a schimbat. Nu tare. Nu cu scandal.
Doar s-a schimbat.
Iar Mioara sună din nou la jumătate de unsprezece — târziu, aproape indecent de târziu, ceea ce era un semn: e nervoasă.
Raluca se uită la ecran. Închise apelul.
Până la aniversare mai erau zece zile.
Mioara sosi în sală cu o oră înainte de începere.
N-o chemase nimeni — venise pur și simplu. În rochie nouă, vișinie-liliachie, cu o broșă camee, cu o coafură făcută la coafor. Și cu o față de parcă venise să inspecteze munca.
Raluca o văzu de la intrare. Se duse liniștită spre ea.
— Doamnă Mioara, ați venit devreme. Oaspeții vin peste o oră.
— Am vrut să ajut, — spuse soacra, privind în jur. Privirea îi era ageră, evaluativă. Căuta ceva de criticat — și nu găsea.
Sala era într-adevăr frumoasă. Mese lungi acoperite cu fețe de masă din in, culoarea laptelui fiert, în centru — flori vii, simple, fără prea multă pretenție, albe și verzi. Lumină caldă, muzică în surdină, la bar stătea deja un tânăr în negru, ștergea pahare. Totul calm, la locul lui.
— E frumos aici, — rosti Mioara, și se vedea că i-a fost greu.
— Mulțumesc. — Raluca zâmbi. — Ați adus tortul?
— Da, l-am dat la bucătărie. — Soacra ezită. — Am luat trei kilograme, cu fondant, scrie „La mulți ani, Andrei!”…
— Perfect.
Mioara mai zăbovi, neștiind de ce să se apuce — și nu era de ce să se apuce. Totul era deja făcut. Fără ea.
Oaspeții începură să vină pe la șapte. Andrei stătea la intrare, strângea mâini, se îmbrățișa, primea plicuri cu aerul unui sărbătorit care e neașteptat de mulțumit. Părea chiar ușor mirat în seara aceea — ca un om care se așteptase la agitație, scandal, miros de gătit timp de trei zile, și primise o petrecere normală.
Raluca stătea puțin mai la o parte. Vorbise cu Oana, schimbase câteva cuvinte cu administratorul, se asigurase că felul principal va ieși la timp. Totul mergea lin.
Mioara își găsise deja o ocupație: stătea în centrul mesei, povestea cu voce tare ceva femeilor de vârsta ei, gesticula. Din când în când arunca priviri spre Raluca — fie ca s-o verifice, fie ca să aștepte ceva.
Ce anume aștepta, deveni clar pe la felul principal.
Soacra se ridică cu paharul.
— Vreau să spun un toast, — anunță. — Ca mamă. — Vocea îi era bine plasată, sigură, obișnuită să ocupe spațiul. — Andrei, tu ești viața mea. Tot ce ai, ai de la mine. Eu te-am crescut, eu am crezut în tine, eu am fost mereu lângă tine. — Făcu o pauză, privind în jurul mesei. — Și petrecerea asta — tot de la mine e. Eu v-am adunat pe toți aici azi.
Raluca ținea paharul drept. Nu-l strângea, nu-l punea brusc. Doar îl ținea.
Oana, aflată la două locuri mai încolo, ridică o sprânceană — o întrebare mută: facem?
Raluca clătină abia vizibil din cap.
Oana se ridică.
— Pot să spun și eu câteva cuvinte? — rosti ea ușor, cu zâmbet. — Sunt Oana, prietena Ralucăi. Ne cunoaștem de mult, am văzut multe. — Se întoarse spre Andrei. — Andrei, la mulți ani. Ești un om norocos — ai o soție care în două săptămâni a organizat totul de la zero. A găsit sala, a stabilit meniul, a plătit, a controlat tot. Patruzeci de oameni stau la o masă frumoasă și mănâncă felul principal exact la timp — asta e munca ei. — Oana zâmbi mai larg. — Prețuiește.
La masă se aplaudă. Cineva strigă „așa e!”. Andrei se uită la Raluca — și în privirea lui era ce ceva ce ea nu mai văzuse de mult. Nu vină, nu ezitare. Ceva adevărat.
Mioara stătea cu zâmbetul înghețat.
Tortul fu adus la jumătatea zece. Trei kilograme, fondant, „La mulți ani, Andrei!” — cu litere roz, ușor strâmbe. Soacra se ridică, își ajustă broșa, se pregăti.
Dar administratorul Ion, om cu experiență, ținea deja microfonul și anunță:
— Iar acum — tortul oferit de iubita soție a sărbătoritului!
Mioara deschise gura.
Și o închise.
Pentru că sala aplauda deja, Andrei se uita la Raluca, cineva striga „să trăiască!”, iar momentul fusese pierdut — ireversibil, frumos, fără un singur cuvânt dur.
Raluca suflă în lumânări împreună cu soțul. Fotograful făcu o poză — acela discret, al Oanei, — și prinse cadrul: ea râzând, Andrei uitându-se la ea, lumânările stingându-se.
Un cadru bun.
Oaspeții începură să plece pe la unsprezece. Mulțumeau, se îmbrățișau, spuneau „de mult n-a fost așa bine”. Mioara își luă rămas bun sec, invocând tensiunea, plecă printre primii.
Andrei conduse ultimii oaspeți și se întoarse în sală, unde Raluca vorbea cu Ion, semnând actele finale.
— Totul? — întrebă el.
— Totul, — răspunse ea.
Ieșiră afară. Era cald, liniște, mașini rare. Andrei mergea alături și tăcea — dar era o altă tăcere, nu cea de obicei, ezitantă.
— Raluca, — rosti el în cele din urmă. — Iartă-mă.
Ea nu răspunse imediat. Ajunseră la colț, se opriră la semafor.
— Pentru ce anume? — întrebă ea, nu dur. Voia doar să spună el.
— Că te-am lăsat mereu singură. Cu ea. Cu toate astea. — Tăcu o clipă. — Am văzut. Doar m-am prefăcut că nu văd.
Semaforul se schimbă. Trecuseră strada.
— Știi ce m-a oprit de data asta de la un scandal? — spuse Raluca.
— Ce?
— Am înțeles: scandalul e pentru ea. Ea se simte în scandal ca peștele în apă, știe să-l facă, câștigă acolo. Dar când totul e calm, frumos, și ea nu are de ce să se agațe — asta o deranjează cu adevărat.
Andrei zâmbi încet.
— A căutat toată seara ceva de criticat.
— Știu. Am văzut.
Ajuns la mașină, Andrei îi deschise ușa — un gest simplu pe care nu-l mai făcuse de mult, poate niciodată, Raluca nici nu-și amintea.
— Și acum? — întrebă el.
— Acum, — spuse ea în timp ce se așeza, — vorbești tu cu mama. Nu eu. Tu. E mama ta, Andrei. Eu sunt nora, nu fiica. E timpul să știe toată lumea.
El se așeză la volan. Tăcu.
— Bine.
Raluca privi pe geam. Orașul curgea — lumini, siluete, vieți dincolo de geamuri. Nu simțea nici triumf, nici furie. Doar oboseală și ceva liniștit, asemănător cu ușurarea.
Petrecerea reușise. Asta era important.
Restul — de acum, condițiile ei.
Mioara sună după trei zile.
Nu pe Raluca — pe Andrei. Raluca îi auzea vocea din camera alăturată: dreaptă, fără lingușeala de altădată. Nu alerga cu telefonul în bucătărie, nu-și cobora glasul. Doar vorbea.
— Mamă, aud. Dar a fost decizia ei și a fost corectă… Nu, nu cred că tu… Mamă, stai. Îți spun o singură dată: Raluca a făcut o petrecere frumoasă. Dacă ție nu ți-a plăcut ceva, vorbim, dar nu acum.
Și închise.
Raluca stătea în ușă și se uita la el. El simți privirea, se întoarse.
— Ce? — întrebă ușor stingherit.
— Nimic, — spuse ea. — Vrei un ceai?
Fotografiile le trimise fotograful săptămâna următoare. Raluca le răsfoi seara, singură, în timp ce Andrei era la duș.
Poze bune. Vii. Oaspeții râd, cineva ciocnește, altul se întinde după pâine. Pe una, Andrei privește în lături și zâmbește la ceva al lui.
Și poza aceea cu lumânările — ea și el, flăcările stingându-se, ea râzând.
Raluca se opri mai mult la ea decât la celelalte.
Puse telefonul pe masă. Luă agenda — aceea de hârtie — și scrise înăuntru un singur rând, doar pentru ea:
Patruzeci de oameni. M-am descurcat.
O închise. O băgă în sertar.
Pe geam era o seară liniștită de iulie. Jos, în stradă, bătu o ușă de bloc, trecu o mașină. O zi obișnuită, dintre multele ce vor urma.
Dar pe asta avea s-o țină minte.
