Pe vremea când aveam 62 de ani, viața mea părea să-și fi găsit liniștea obișnuită, iar inimii mele nu-i mai așteptam niciun tresărit de tinerețe. Însă, într-o zi, am făcut cunoștință cu un bărbat care mi-a schimbat cu totul orizontul. Prietenele mele din Chișinău glumeau pe seama fericirii mele, iar eu le răspundeam cu zâmbet larg. Numele lui era Petru, un bărbat trecut puțin de anii mei, cu ochi senini și vorbă domoală moldovenească.
Ne-am întâlnit la Filarmonica din Iași, la un concert de muzică simfonică vorbești că din întâmplare am început să schimbăm câteva cuvinte în pauză și, spre surprinderea mea, părea că aveam aceleași gusturi, aceleași amintiri dintr-un alt timp. În seara aceea, ploua mărunt peste copacii vechi ai orașului și mirosul de pământ abia udat și piatră încinsă plutea greu în aer. Simțeam din nou cum mă cuprinde un dor de viață cum nu credeam că mai e cu putință la vârsta mea.
Petru era blând, cu rost de glume și povestiri care mă făceau să râd cu poftă. În preajma lui, redescopeream bucuria lucrurilor simple. Dar, din acea vară care mi-a adus atâtă lumină în suflet, avea să se ivească și o umbră la orizont.
Serile noastre au început să curgă firesc: mergeam împreună la cinematograf, ne plimbam prin Grădina Publică, împărțind gânduri despre cărți și solitudine. Într-o zi, Petru m-a chemat la căsuța lui de vacanță, pe malul Prutului, nu departe de satul natal. Mirosul rășinii din pădure, apusul care colora luciul apei în aur, toate acestea făceau locului o liniște pe care numai amurgurile Moldovei o pot da.
Într-o seară, când am rămas acolo peste noapte, Petru mi-a spus că trebuie să dea o fugă până în oraș să rezolve niște treburi. Cât a lipsit el, am auzit telefonul lui sunând pe masă. Pe ecran apărea numele Domnica. Nu am avut curaj să răspund, dar inima-mi bătea neliniștit oare cine o fi acea femeie? Când s-a întors, mi-a spus, pe un ton sincer, că Domnica este sora lui și trece printr-o perioadă grea cu sănătatea. Am încercat să cred tot ce spune, așa cum îi stă bine unei inimi tâmpe de îndrăgostită.
Dar ceva începea să nu-mi dea pace. În zilele care au urmat, Petru dispărea tot mai des, iar telefonul îi vibra constant. Gândurile nu-mi mai dădeau liniște, mai ales când vedeam că se tot ferește de convorbirile cu Domnica. Între noi apăruse o umbră de taină.
Și-ntr-o noapte, m-am trezit și mi-am dat seama că lipsește din pat. Prin pereții subțiri, l-am auzit vorbind în șoaptă la telefon:
Domnica, mai răbdare Nu, nu i-am spus încă Da, înțeleg, dar mai am nevoie de timp
Mi-au tremurat mâinile. Nu i-am spus încă era limpede că era vorba de mine. Când s-a întors în cameră, m-am prefăcut că dorm, dar sufletul meu era un câmp de întrebări. Ce ascunde Petru de fapt?
Dimineață, sub pretext că merg la piață să iau cireșe și caise, am ieșit pe uliță și am tras glasul la prietena mea dragă, Anica:
Anica, nu știu ce să zic simt că e un lucru grav la mijloc între Petru și sora lui. Mi-e teamă că m-am lăsat pradă visurilor degeaba
Anica a oftat:
Trebuie să lămurești cu el cum stau lucrurile, altfel ai să te pierzi singură în gânduri și bănuieli.
Seara, când Petru s-a întors de la o nouă plecare, am adunat tot curajul și i-am spus încetinel:
Petru, mi-a ajuns la ureche, fără să vreau, ce-ai vorbit cu Domnica. Te rog, fi sincer cu mine și spune-mi despre ce e vorba
I s-a albit obrazul și a lăsat ochii în pământ:
Îmi pare rău, Aurelia Trebuia să-ți spun de la început. Da, Domnica e sora mea, dar trece printr-o criză financiară adevărată are o datorie mare la bancă, riscă să piardă casa moștenită de la părinți. M-a rugat să o ajut, iar eu am cheltuit aproape tot ce strânsesem. N-am avut curaj să-ți spun de la început mi-a fost teamă că, dacă afli, ai să crezi că nu sunt bărbat pe care să te poți baza, să ai un viitor liniștit. Am vrut să sting focul acesta înainte să-ți spun, să găsesc o cale împreună cu ea.
Și atunci, de ce ai zis că nu i-am spus încă?
Fiindcă mi-e frică să nu pleci Am început ceva atât de prețios împreună. N-am vrut să te trag în toate necazurile mele.
M-a cuprins o tristețe, dar și o alinare. Nu era vorba de altă femeie, nu era vreo minciună sau interes ascuns doar dorința de a nu mă pierde, de a nu-mi pune povara necazurilor pe umeri.
Lacrimile mi-au năpădit ochii. M-am gândit la anii petrecuți în singurătate, la nodul de dor ce mi se pusese în suflet atâta vreme. Am hotărât pe loc să nu mă mai ascund după temeri.
I-am prins mâna lui Petru:
Am ajuns la 62 de ani, Petre dragă, și vreau să fiu fericită. Dacă viața ne-a încercat, o s-o biruim împreună.
Petru a lăsat un oftat lung, ca o crenguță de salcie frântă, și m-a îmbrățișat strâns. Am zărit în ochii lui lacrimi adevărate. Greierii cântau afară, în iarba udă, și noaptea mirosea a rășină și promisiune reînnoită.
A doua zi, am sunat-o pe Domnica și i-am promis că o voi ajuta să discute cu cei de la bancă pricepută la hârtii și la vorbă bună m-am arătat mereu. Aveam la Iași și vreo cunoștință de nădejde de pe vremuri.
Pe când povesteam, simțeam cum îmi găsesc, în sfârșit, familia pe care am visat-o: nu doar un bărbat iubitor, ci și oameni ai lui, care să-mi devină aproape sufletului meu.
Privind înapoi, la grijile și temerile de atunci, mi-am dat seama cât de mult valorează să nu fugi de necazuri, ci să le trăiești împreună, cu mâinile strâns unite. Și-acum, când mă uit în urmă, văd că la 62 de ani viața încă-ți poate dărui o dragoste mare cu condiția să nu-ți lași inima să se închidă.
