La 55 de ani, m-am îndrăgostit de un bărbat cu 15 ani mai tânăr decât mine, doar ca să aflu un adevăr cutremurător povestea zilei
Dar tocmai când începusem să cred în începuturi noi, o singură clipă mi-a dărâmat tot universul.
Deși am trăit zeci de ani aici, sufrageria mea părea străină.
Aveam 55 de ani și stăteam în fața unei valize desfăcute, întrebându-mă cum am ajuns aici.
Cum am ajuns noi până aici? m-am întrebat, privind cana ciobită pe care scria Pentru totdeauna și mereu, înainte s-o așez la loc.
Am trecut mâna peste canapea. Adio cafele de duminică și discuții despre pizza
Amintirile îmi zumzăiau prin minte ca niște musafiri nepoftiți pe care nu-i puteam da afară.
În dormitor, golul era și mai greu de suportat. Partea cealaltă a patului mă privea cu reproș.
Nu te mai uita așa la mine, am mormăit. Nu e doar vina mea.
Împachetatul s-a transformat într-o căutare a lucrurilor care mai contau. Laptopul meu stătea pe birou ca un far aprins.
Măcar tu ai rămas cu mine, i-am zis, trecând cu mâna peste el.
Acolo era romanul la care lucrasem de doi ani. Nu era gata, dar era al meu dovada că nu m-am pierdut cu totul.
Atunci a venit mesajul de la Lăcrămioara:
Retreat creativ. O insulă caldă. Un nou început. Vin.
Evident, vin, am pufnit în râs.
Lăcrămioara avea întotdeauna talentul să transforme un dezastru într-o invitație tentantă.
Ideea părea nebunească, dar nu asta aveam nevoie?
M-am uitat la confirmarea rezervării avionului. Vocea mea interioară nu-mi dădea pace.
Dacă nu-mi va plăcea? Dacă nu mă voi integra? Dacă o să cad în mare și mă apucă rechinii?
Dar apoi mi-a venit alt gând.
Dacă, totuși, chiar îmi va plăcea?
Am tras aer adânc în piept și am închis ferm valiza. Hai, la drum!
Dar nu fugeam. Mergeam spre ceva nou.
Insula m-a întâmpinat cu o briză blândă și zgomotul valurilor care se spărgeau de țărm.
Am închis ochii o clipă și am inspirat adânc, lăsând aerul sărat să-mi curețe plămânii.
Asta îmi trebuia.
Dar liniștea n-a durat. Când am ajuns la retreat, au început să se audă muzica tare și chicotelile.
O mulțime de tineri de 2030 de ani tolăniți pe fotolii colorate, cu pahare în mână mai mari decât umbreluțele de pe plajă.
Asta sigur nu-i vreo mănăstire, am bombănit în barbă.
Lângă piscină, chicotelile erau atât de gălăgioase, încât a zburat o vrabie dintr-un copac. Am oftat.
Credeam că Lăcrămioara a vrut să facă vreo minune creativă, da, sigur!
Până să apuc să mă retrag în umbră, a apărut și Lăcrămioara cu pălăria pe o parte și cu un pahar de margarita în mână.
Felicia! a țipat, de parcă nu vorbisem ieri. Ești aici!
Deja regret, am șoptit, dar am simțit un zâmbet strecut pe buze.
Hai, lasă prostiile, mi-a răspuns și a râs.
Aici se întâmplă magie! Ai să vezi că îți place.
Eu speram la ceva mai liniștit, am zis, ridicând o sprânceană.
Lasă astea! Trebuie doar să cunoști lumea, să te încarci cu energie! Apropo m-a luat de mână am pe cineva să-ți prezint.
N-am avut când protesta, că deja mă târa printre oameni.
Mă simțeam ca o mamă obosită la serbarea copiilor, pășind printre șlapi aruncați peste tot.
Ne-am oprit în fața unui bărbat. Jur, părea decupat dintr-o reclamă.
Bronzat, cu un zâmbet relaxat, purtând o cămașă albă de in, descheiată exact cât trebui ca să pari misterios, nu vulgar.
Felicia, el e Dan, Lăcrămioara rostește cu entuziasm.
Îmi pare bine, Felicia, zice el cu un glas lin ca briza de vară.
Și mie, răspund, încercând să ascund că sunt încordată.
Lăcrămioara radia: parcă mi-ar fi aranjat o logodnă regală.
Dan e tot scriitor. Când i-am povestit de cartea ta, a ținut neapărat să te cunoască.
M-am înroșit. Aaa, e încă în lucru.
Nu contează, răspunse el.
Faptul că lucrezi la ea de doi ani e impresionant! Aș vrea să aud mai multe.
Lăcrămioara chicotește și dispare. Voi povestiți, că vin cu alte margarite!
Eram supărat pe ea. Dar după câteva minute poate de la șarmul lui Dan sau poate magia mării am acceptat să mă plimb.
Lasă-mă două minute, am zis, surprins de mine însumi.
În cameră am luat la repezeală cea mai potrivită rochie de vară.
Dacă tot mă târâie, măcar să arăt bine.
Când am ieșit, Dan mă aștepta.
Ești gata?
Am dat din cap, încercând să par liniștit, deși un fior ciudat îmi zbârnâia în stomac.
Condu-mă.
Mi-a arătat colțuri ale insulei pe care nu le vedeai în ghiduri: o plajă ascunsă cu leagăn legat de-un palmier, o potecă secretă către o stâncă cu priveliște amețitoare.
Ai talent, i-am spus, râzând.
La ce?, mă întreabă, stând pe nisip.
Să faci omul să uite că e complet în afara locului lui.
Zâmbetul lui s-a lățit. Poate nu ești chiar așa în afara locului, cum crezi tu.
Am râs cu el mai mult decât o făcusem în lunile de dinainte.
Mi-a povestit de călătoriile lui, de iubirea pentru literatură pasiuni care ne uneau.
Apariția lui m-a încălzit pe dinăuntru, mai ales când a glumit că într-o zi va înrăma un autograf de-al meu.
Dar, în spatele râsului, ceva nu-mi dădea pace.
Era prea perfect.
A doua zi, m-am trezit plin de inspirație.
Asta e ziua! am șoptit, întinzându-mă după laptop.
Am deschis repede, dar când a apărut desktopul, inima mi s-a oprit.
Dosarul cu romanul meu munca mea de doi ani, nopți nedormite dispăruse.
Am scotocit tot hardul. Nimic.
Ce ciudat, mi-am zis.
Laptopul era la locul lui, dar cea mai de preț rod a muncii mele nu mai era acolo.
Nu intra în panică, am mormăit și am strâns muchia biroului.
Poate ai salvat pe undeva
Dar știam că nu era așa.
Am ieșit val-vârtej din cameră și am alergat către Lăcrămioara.
Pe coridor, am prins două voci, în surdină.
M-am oprit, simțindu-mi pulsul în tâmple.
M-am apropiat de ușa între-deschisă.
Trebuie doar să-l oferim editurii potrivite, spuse vocea lui Dan.
Sângele mi-a înghețat.
Era Dan.
Prin crăpătură o vedeam pe Lăcrămioara aplecată, cu vocea dulce ca mierea.
Manuscrisul tău e minunat. Ne descurcăm să-l semnez eu. N-o să afle niciodată ce s-a întâmplat
Pântecele mi s-a strâns de furie și dezamăgire.
Dan, cel care mă făcea să râd, în care începeam să am încredere, era parte din asta.
N-au apucat să mă zărească. Am fugit în cameră și-am început să arunc lucrurile în valiză.
Asta trebuia să fie un nou început, am rostit printre dinți.
Mi se încețoșară ochii, dar n-am plâns.
Doar cei care mai cred în a doua șansă plâng eu nu mai credeam.
Când am părăsit insula, soarele strălucea amar.
Nici măcar nu m-am întors.
N-aveam de ce.
La luni după, o librărie era plină, iar aerul vuia de voci.
Stăteam la masa de autografe cu al meu roman în mână, încercând să mă concentrez pe fețele zâmbitoare.
Vă mulțumesc tuturor că ați venit, am spus, vocea clară în pofida furtunii din mine.
Această carte e rodul a multor ani de muncă și a unei călătorii pe care nu mi-am imaginat-o vreodată.
Aplauzele au fost calde; totuși, mă durea.
Mândria pentru romanul meu era acolo, dar drumul n-a fost nici pe departe lin.
Trădarea lucra încă în mine.
Când s-a golit rândul la autografe, m-am așezat sleit într-un colț.
Atunci am zărit-o: un bilețel pliat pe masă.
Îmi datorezi un autograf. Cafeneaua de la colț, dacă ai timp.
Scrisul lui, inconfundabil.
Mi s-a strâns inima.
Dan.
Am fixat biletul, amestecat între curiozitate, furie, ceva nedefinit.
Într-o clipă am vrut să-l mototolesc.
Dar am tras aer adânc, am luat haina și-am plecat spre cafenea.
L-am zărit imediat.
Ai fost curajos să-mi lași bilet, am spus, luând loc.
Curajos sau disperat?, a răspuns cu jumătate de zâmbet.
N-am știut dacă vii.
Nici eu n-am știut sigur, i-am mărturisit.
Felicia, trebuie să-ți povestesc tot. Ce s-a întâmplat pe insulă
La început n-am înțeles ce vrea cu adevărat Lăcrămioara.
Ea m-a convins că o face pentru binele tău.
Când mi-am dat seama de adevăr, am luat stick-ul USB cu romanul și ți l-am trimis.
Am rămas tăcut.
Când m-a convins, mi-a zis că ești prea modestă ca să ieși tu cu romanul. Că ai nevoie de cineva să-ți demonstreze valoarea.
Am crezut că-ți fac un bine.
Să mă uimești? am râs amar.
Ai furat, de fapt
Nu mi-am dat seama la început. Când am înțeles, mi-am dorit să te caut, dar deja plecaseși.
Deci, ce-am auzit nu era ce pare?
Nu. Felicia, am ales să fiu de partea ta.
Am lăsat liniștea să se aștearnă, așteptând mânia să revină.
Dar nu s-a mai întors.
Manipulările Lăcrămioarei dispăruseră, iar cartea era publicată după voia mea.
Știi, tot timpul mi-a invidiat curajul, spune Dan, încet.
De pe vremea facultății era umbrită de tine.
A văzut șansa. S-a folosit de noi ca să ia ce nu-i aparținea.
Și-acum?
A dispărut. A rupt orice legătură.
N-a suportat consecințele când am refuzat să mint.
Ai făcut ce trebuia.
Asta contează.
Crezi că merit o a doua șansă?
O întâlnire, am ridicat degetul.
Să nu o strici.
I-a înflorit zâmbetul.
Tratat.
Când am ieșit din cafenea, m-am surprins zâmbind.
Întâlnirea a fost urmată de încă una, și încă una.
Și, cu timpul, m-am îndrăgostit din nou. De data asta, reciproc.
Cum începuse totul cu o trădare, dar s-a transformat într-o poveste bazată pe înțelegere, iertare și da dragoste.
