La 55 de ani, m-am îndrăgostit de un bărbat cu 15 ani mai tânăr, doar ca să descopăr un adevăr șocant povestea zilei
Dar, chiar când am început să cred în noi începuturi, un singur moment a năruit totul.
Deși trăisem în apartamentul acela de zeci de ani, sufrageria mi se părea acum străină.
Aveam 55 de ani și stăteam în fața unei valize deschise, încercând să-mi dau seama cum am ajuns aici.
Cum am ajuns, Doamne, aici? am murmurat, ținând în mâini o cană ciobită pe care scria Pentru totdeauna, înainte să o las deoparte, cu un oftat.
Cu mâna am mângâiat canapeaua. Adio, cafelele de duminică și certurile despre pizza…
Amintirile îmi zburau prin cap, gălăgioase ca niște oaspeți nepoftiți.
În dormitor, golul era și mai apăsător. Partea liberă a patului parcă mă mustra.
Nu te uita așa la mine, am spus încet, nu-i doar vina mea.
Împachetatul s-a transformat într-o adevărată vânătoare după lucrurile care mai aveau sens. Laptopul stătea pe birou ca un far.
Tu măcar ai rămas, i-am spus, trecând palma peste el.
Acolo era romanul meu neterminat, la care scriam de doi ani. Nu era gata, dar era al meu dovada că nu mă pierdusem cu totul.
Atunci a venit mesajul de la Lăcrămioara:
Tabără de creație. O insulă caldă. Un nou început. Vin.
Sigur, vin… am chicotit.
Lăcrămioara avusese mereu darul de a transforma dezastrele în promisiuni tentante.
Ideea părea nebunească, dar nu era tocmai ce aveam nevoie?
Mi-am privit biletul de avion printat pe foaie, în timp ce vocea interioară mă rodea.
Dacă nu-mi va plăcea? Dacă n-o să mă accepte nimeni? Dacă o să cad în mare și mă vor mânca rechinii?
Dar apoi a venit alt gând.
Dacă o să-mi placă?
Am tras aer adânc și am închis valiza. Ei bine… fugim.
Dar nu fugeam, de fapt. Mergeam spre ceva nou.
Insula m-a întâmpinat cu o briză caldă și cu sunetul hipnotic al valurilor spărgându-se de țărm.
Pentru o clipă am închis ochii și am tras aer sărat în piept.
Asta-mi trebuia.
Dar liniștea nu a durat mult. Când am ajuns la pensiunea unde avea loc retreat-ul, liniștea insulei a fost înlocuită de muzică tare și râsete vesele.
Tineri, majoritatea între 20 și 30 de ani, stăteau tolăniți pe bean-baguri colorate, cu pahare în mâini care semănau mai mult cu umbrele decât cu băuturi.
Nu-i chiar o mănăstire, am bolborosit.
Un grup din jurul piscinei râdea atât de tare încât o vrabie s-a speriat și-a zburat din copac. Am oftat.
Inspirație creativă, sigur, Lăcrămioara…
Înainte să alunec în umbra unei umbrele, a apărut Lăcrămioara cu pălăria pusă strâmb și un pahar de spritz în mână.
Daciana! a țipat ea, de parcă nu vorbiserăm ieri. Ai ajuns!
Deja regret, am murmurat, dar un zâmbet mi-a scăpat.
Haide, las că-i bine! Aici se-ntâmplă magie. O să-ți placă, te asigur.
Eu speram la ceva… mai liniștit, am zis, ridicând din sprâncene.
Eh, lasă prostiile! Să vezi ce oameni faini o să cunoști! Apropo, mi-a prins mâna, trebuie să te prezint cu cineva.
Nu am apucat să protestez că m-a și tras prin mulțime.
M-am simțit ca o mamă obosită la serbare, încercând să nu mă împiedic de șlapii aruncați peste tot.
Ne-am oprit în fața unui bărbat care, jur, părea scos dintr-o revistă.
Ten bronzat, zâmbet relaxat și cămașă albă de in, descheiată fix cât să pară misterios, nu vulgar.
Daciana, el e Radu, a spus Lăcrămioara, entuziasmată.
Îmi pare bine, Daciana, a spus cu o voce caldă ca vântul de vară.
Și mie, i-am răspuns, încercând să nu-mi trădez stânjeneala.
Lăcrămioara radia, de parc-ar fi organizat logodna regală.
Radu scrie și el. Când i-am povestit de romanul tău, abia aștepta să te cunoască.
Mi-au roșit obrajii. Ei, încă nu e gata…
Nu contează, a zis el, cu sinceritate.
Că ai lucrat doi ani la ea asta spune multe. Chiar vreau să ascult mai multe de la tine.
Lăcrămioara zâmbea încurajatoare și s-a făcut nevăzută. Discutați voi. Eu mai aduc niște spritzuri!
Mă supăram pe ea, dar totuși după câteva minute fie că era farmecul lui Radu, fie magia brizei am acceptat să ies la plimbare cu el.
Dă-mi două minute, am spus, surprinzându-mă singură.
În cameră, am scotocit printre haine și am ales cea mai potrivită rochie de vară.
De ce nu? Dacă tot sunt târâtă, măcar să arăt bine.
Când am revenit, Radu deja mă aștepta. Pregătită?
Am dat din cap, încercând să par calmă, deși în stomac aveam fluturi.
Arată-mi insula.
Mi-a arătat locuri ferite de agitația retreat-ului.
O plajă ascunsă cu o leagăn legat de un palmier, un drum secret ce ducea la o stâncă de unde se vedea tot marea locuri pe care nu le găsești în ghiduri turistice.
Ai un talent, am spus, râzând.
La ce? s-a așezat pe nisip, zâmbind.
La a face un om să uite că nu prea se simte în largul lui pe-aici.
Zâmbetul lui s-a lărgit. Poate nu ești chiar atât de nepotrivită pe cât crezi.
Am râs cu el mai mult decât o făcusem în tot ultimul an.
Mi-a povestit despre călătoriile lui, despre dragostea pentru literatură pasiuni pe care le împărțeam.
Admiratia lui pentru romanul meu părea sinceră, iar când a glumit că va pune dedesubt autograful meu, am simțit un foc cald, de mult timp uitat.
Dar, sub toată veselia, ceva nu-mi dădea pace.
O îndoială mică, pe care nu puteam să mi-o explic.
Era prea ideal.
A doua zi dimineață mă trezisem plină de entuziasm.
M-am întins și, cu mintea plină de idei, am apucat laptopul.
Azi e ziua aceea, i-am șoptit.
Degetele-mi zburau peste taste.
Când s-a deschis desktopul, inima mi s-a oprit.
Folderul cu romanul doi ani de muncă, nopți nedormite dispăruse.
Am căutat tot hardul, sperând că era doar rătăcit.
Nimic.
E ciudat, mi-am spus.
Laptopul era acolo, dar tot ce era mai prețios din munca mea se evaporase.
Nu intra în panică, mi-am ridicat ochii spre cer.
Oricum trebuie să fie salvat undeva…
Dar știam prea bine că n-am făcut-o.
Am ieșit val-vârtej din cameră și m-am îndreptat spre Lăcrămioara.
Pe coridor, am auzit două voci șoptite.
M-am oprit, inima începu să bată mai tare.
M-am apropiat de ușa între-deschisă.
Trebuie doar să găsim editura potrivită, spunea vocea lui Radu.
Mi-a înghețat sângele.
Era Radu.
Prin ușa întredeschisă o vedeam și pe Lăcrămioara, aplecată spre el, cu vocea unsuroasă.
Manuscrisul este fenomenal, spunea ea, miere curată în glas.
Vom găsi o metodă s-o prezentăm ca fiind al tău. Daciana n-o să afle niciodată.
M-am încleștat de furie și deznădejde. Radu, cel care mă făcuse să râd, să sper, era de partea ei.
Înainte să mă vadă, am fugit în cameră.
Am zvârlit în valiză tot ce-am nimerit.
Ăsta trebuia să fie noul meu început, am șoptit răgușită.
Ochii îmi ardeau, dar nu am plâns.
Plânsul e pentru cei care încă mai cred în a doua șansă eu nu mai credeam.
Când am plecat de pe insulă, soarele puternic părea să mă ia peste picior.
Nu m-am uitat înapoi.
N-am mai avut nevoie.
Au trecut luni bune până într-o zi, când librăria gemea de lume, iar aerul vibra de emoții.
Eram pe podium, cu romanul în mâini, încercând să mă concentrez pe zâmbetele din fața mea.
Vă mulțumesc că ați venit, vocea mea e limpede, deși mă clocoteau furtuni pe dinăuntru.
Cartea aceasta e rodul unor ani de muncă și… al unei călătorii pe care n-o visam.
Aplauzele au fost calde, dar sufletul mă durea.
Mândria romanului era reală, dar drumul spre succes fusese plin de trădare.
La final, când a plecat și ultima persoană, m-am așezat obosită într-un colț.
Atunci am văzut-o un bilețel mototolit pe masă.
Îmi datorezi un autograf. Cafeneaua din colț, dacă ai timp.
Scrisul era inconfundabil.
Inima mi s-a oprit.
Radu.
M-am uitat lung la bilețel, sufocată de curiozitate, furie și ceva nedefinit.
Preț de o clipă am vrut să-l arunc la gunoi.
Dar până la urmă am tras aer în piept, am luat paltonul și am plecat spre cafenea.
L-am văzut imediat.
Curaj sau disperare să-mi lași un bilet, am spus, așezându-mă lângă el.
Poate din amândouă, mi-a răspuns zâmbind aproape sfios.
Nu știam dacă o să vii.
Nici eu, am recunoscut.
Daciana, trebuie să-ți explic totul. Ce s-a întâmplat pe insulă…
La început, nu am înțeles adevăratele intenții ale Lăcrămioarei.
M-a convins că va fi spre binele tău totul.
Dar când am înțeles ce punea la cale, am luat stick-ul și ți l-am trimis.
Am tăcut.
Când m-a atras Lăcrămioara în poveste, mi-a spus că ești prea modestă ca să-ți publici cartea singură, a continuat el.
Că nu crezi în talentul tău și că ai nevoie de cineva care să-ți arate cât valorezi.
Mi-am zis că vă fac un bine.
Să mă surprinzi? am izbucnit.
Ai preferat să-mi furi romanul din spate?
N-am văzut așa la început.
Când m-am dumirit, am luat stickul și-am vrut să te caut, dar plecasei.
Deci, ce am auzit la ușa aceea nu era ce părea?
Exact. Daciana, când mi-am dat seama, te-am ales pe tine.
Am lăsat tăcerea să apese între noi. Așteptam să mă dezlănțui din nou, dar n-am făcut-o.
Manipulările Lăcrămioarei erau praf în vânt, romanul era tipărit în numele meu, pe merit.
Știi, mereu te-a invidiat, a spus încet, privind în ceașcă.
Încă din facultate. De data asta și-a văzut șansa și a jucat murdar, folosindu-ne încrederea.
Și acum?
A dispărut. N-a mai dat niciun semn.
Ai ales bine. Înseamnă ceva.
Înseamnă că mi-ai da o a doua șansă?
O singură întâlnire, am spus, cu degetul ridicat.
Să nu o strici.
I-a fugit un zâmbet larg pe față.
Promit.
Când am ieșit din cafenea, mi-am dat seama că zâmbesc.
O întâlnire a adus alta. Și încă una.
Până într-o zi, când încetîncet m-am regăsit iar îndrăgostită. De data asta, nu eram singură.
Ceea ce începuse cu trădare s-a transformat într-o poveste despre încredere, iertare și, da iubire.
