Mă numesc Margareta. Am cincizeci și cinci de ani, spatele mă doare continuu, am doi copii adulți și o Dacia Logan bătrână, cumpărată cu credit numai bună de muncit la taxi.
Am terminat o facultate de economie și am muncit o viață întreagă la contabilitate într-o fabrică din Chișinău. Când au venit restructurările, ne-au micșorat departamentul și mi-au spus blând: Poate e timpul să vă odihniți. Adică să mă odihnesc de la salariu, de la colectiv și, mai ales, de la sentimentul că sunt bună la ceva.
Pensia mea de invaliditate e de nouă mii de lei. Ajunge fix pentru utilități, medicamente și o punguță cu alimente la piață. Trăiesc între hotarele stricte ale supraviețuirii. Despre toate acestea nu le-am povestit copiilor. Ei cred că sunt arajată bine.
Băiatul meu, Vlad, are treizeci și doi de ani, lucrează la o firmă IT, plătește rată la un apartament modest. Mereu ocupat cu deadline-uri și sprinturi. Fata mea, Ancuța, are douăzeci și șapte, lucrează într-un salon de frumusețe și împarte chiria unui studio cu o prietenă. Gata mereu să se împrumute de la bancă pentru unghii sau vreun gadget nou.
Când m-au dat afară de la fabrică, am rătăcit o săptămână ca în ceață. Am văzut pe un stâlp din cartier: Parc parteneriat, program flexibil, câștig de la. Și m-am gândit: de ce nu? Conduc de treizeci de ani, nu beau alcool, n-am avut niciodată belele cu șoferia.
Am luat încă un credit, am cumpărat o Dacia veche și m-am înscris la aplicație.
Mamă, chiar o să faci taximetrie? a dat ochii peste cap Ancuța, văzând semnul galben pe mașină. Ești femeie, te bâzâie bețivii pe timp de noapte!
Mamă, de ce să te umilești așa? a mormăit Vlad. Vrei bani? Pot să-ți dau o dată pe lună ceva, nu cine știe ce, dar…
Nu am nevoie să-mi dați ceva. Vreau să muncesc, să câștig eu, am încercat să nu mi se audă vocea tremurândă.
S-au privit între ei cu acel aer de dispreț preocupat cum numai copiii mari pot să privească ciudățeniile părinților lor: Ce să-i mai ceri
Noaptea, orașul e altceva.
Ziua sunt contabila trecută cu dureri de spate. Noaptea sunt un nume necunoscut, ascultând confesiunile altora.
Conduc atent, fără muzică, fără să bag discuții. Oamenii parcă uită că ești acolo: se ceartă la telefon, șușotesc mă pornit, vin, plâng pe întuneric.
Într-o toamnă târzie, pe la miezul nopții, mi-a intrat o comandă de la Palas Mall. Destinația: o mahala de blocuri, douăzeci de minute de ocolit.
A urcat în grabă o domnișoară înaltă, slabă, cu gluga trasă pe capul subțiat și nasul roșu de frig. Nu-i vedeam chipul.
Bună seara… am început.
Mergeți, vă rog, cât mai repede, m-a tăiat, cu vocea răgușită de la plâns.
Telefonul i-a sunat imediat. Pe ecran era scris: Mama. Fata a ezitat, dar a răspuns.
Alo.
Ai ajuns? voce de femeie, răgușită, obosită.
Da, merg acasă… fata abia șoptea. Mamă, eu…
iar plângi? a izbucnit femeia. Ți-am zis de mii de ori: trebuia să faci copilul când erai tânără. Ai tot tras cu cariera și ai rămas cu burta la gură. Cine te mai vrea acum?
Mamă, sunt însărcinată, iar el a spus că nu vrea să știe… fata aproape șoptea. Pot veni la tine?
La mine? ironică femeia. Trebuia să te gândești când ai stat cu el, chiriaș fără viitor! Eu am planuri, nu-s groapa ta de gunoi. Am viața mea, nu stau mamă să cresc nepoți nepoftiți…
Am strâns atât de tare mâinile pe volan încât mi s-au albit degetele. Parcă voiam să intervin, dar m-am abținut.
Mamă, n-am unde să mă duc… abia se auzea.
Fă ce vrei, a tăiat scurt. Ți-am spus: bărbați vin și pleacă, mama rămâne. Tu ai ales bărbatul.
A închis. Aerul era apăsat de tăcere, numai ventilatorul mașinii murmura.
N-am mai putut.
Dragă fată… eu nu-s nimeni, dar pe stradă nu rămâi.
S-a speriat. Când și-a ridicat ochii, erau roșii, cu rimelul scurs. În ei am văzut-o… pe Ancuța. Pe Ancuța de șaptesprezece ani, lăsată de primul iubit, pe când stăteam cu ea în bucătărie până dimineața, spunându-i că lumea nu se sfârșește.
Ai pe cine suna, în afară de ea?
Nu… Am venit în oraș să învăț, stau cu chirie cu alte fete, dar mă alungă. Pe iubitul l-a speriat tot, a zis nu duc, ați auzit ce-a zis mama…
Ajunsesem deja la adresa blocului. O scară cu lumină galbenă de pe culoar, asfalt negru, bloc din beton.
Am oprit, dar nu am bifat finalul cursei.
Ascultă, uite cum facem: urci, îți iei hainele și ieși. Te aștept jos.
De ce? s-a speriat, crezând că glumesc.
Pentru că am o cameră liberă acasă. Vlad e departe, Ancuța la fel. Găsim pat, dulap și un ibric pentru ceai. Nu iau bani de la tine. Dar am o condiție.
Care?
Dimineață mănânci un mic dejun adevărat. Și începi să te gândești și la tine, nu doar la cei care te calcă în picioare.
M-a privit fix. Și atunci a izbucnit în plâns, dar nu acela disperat, ci unul eliberator.
Dimineața, coceam clătite în două tigăi, în bucătărie mirosea a cafea și aluat copt.
O chema Marina, avea douăzeci și doi de ani. Stătea, rușinată, în pijamaua mea groasă, uitându-se timid spre ușă, ca și cum frica vechii case s-ar fi agățat de hainele din punga lângă intrare.
Nu vă e frică? a întrebat, rușinată. Să nu vă păcălesc, să nu vă fac rău…
Crezi că nu aud noaptea, în taxi, toată minciuna beată a lumii? am surâs. Puțini plâng sincer până devin răgușiți.
Am ajutat-o: împreună am găsit medic la policlinică, i-am explicat drepturile, am consultat cu ea ce ajutoare se pot cere, ce joburi sunt pentru gravide. Era isteață, aproape terminase anul trei la economie, se pregătea deja să treacă pe învățământ la distanță odată cu concediul prenatal.
După o săptămână, am povestit, în sfârșit, copiilor mei că am chiriașă.
Ne-am auzit pe video. Pe ecran, Vlad cu laptopurile lui și Ancuța cu sprâncenele perfecte.
Mamă, tu nu te lași! a pufnit Ancuța. Ai luat o gravidă de pe stradă? Tu ești nebună?
Mamă, nu-i sigur, s-a încruntat Vlad. Să nu fie vreo escrocherie. Ai făcut contract, măcar?
Nu, am zis. Dar am luat ceva mai important: pe cineva care nu e dat afară pe stradă fiindcă vrea să aducă pe lume un copil.
S-au privit.
Deci, noi suntem niște copii răi, nu? s-a cabrat Ancuța. Pentru că la noi nu ai avut probleme, dar joci rolul lui mama Teresa cu străini…
Ancuța, ai întrebat vreodată cum trăiesc eu? Nu ca bancomat sau taxi, ca om.
S-au supărat și două săptămâni nu am mai primit nici o veste.
Apoi s-a întâmplat ce nu credeam posibil.
Într-o sâmbătă dimineață, ușa s-a deschis: copiii mei au intrat cu sacoșe, flori și cu o stângăcie nouă.
Marina punea apă la fiert. S-a dat rapid înapoi:
Pot să ies…
Nu-i nevoie, am zis. Faceți cunoștință. E Marina, stă cu mine, până găsește drum înapoi.
Ancuța a privit spre burta Mădălinei, Vlad direct în ochii ei.
Bună ziua, a mormăit Vlad. Mamă, putem vorbi?
Am rămas noi trei, în bucătăria mică. Vlad a început:
Noi… am realizat că ne-am purtat ca niște egoiști. N-am știut cât de greu îți este. Tu mereu ai zis mă descurc.
Și când am auzit cum vorbeai cu ea, a adăugat Ancuța, privind spre Marina. Ți-am găsit telefonul, am dat din greșeală pe difuzor. Spuneai lucruri pe care nouă niciodată nu ni le-ai spus. Că te mândrești doar pentru că ținem piept vieții. Că nu suntem singuri. Și-am realizat: eu când am auzit asta din partea ta, ultima oară?
Tac. Nici nu știam că m-au ascultat.
Uite, am hotărât: nu mai ești doar serviciu la domiciliu, a răsuflat Ancuța. Dacă tot îți place taxiul, ok, dar de-acum ne ocupăm noi de facturi, și ținem cont de zilele tale de naștere. Și te ascultăm, nu doar ne plângem de ale noastre.
Vlad a aprobat:
Iar mâine vin să-ți pun anvelope de iarnă. Și cameră. Ești super, dar orașul e plin de nebuni.
I-am privit și am știut: nu e vreo transformare magică, nici final fericit. Tot vor uita, se vor enerva, dar ceva s-a schimbat.
Trei luni mai târziu, Marina a născut o fetiță. În maternitate, la rubrica cine ia mama și copilul, era scris numele meu. Am ieșit cu mâinile tremurânde, cu pachețelul roz la piept. Lângă mine se agitau copiii mei.
Ancuța ținea scoica, Vlad liftă gențile.
Ai grijă la gât, nu curvezi copilul, comanda Ancuța.
Am citit eu pe net cum se face, mormăia Vlad.
Seara ne-am așezat la masă eu, copiii mei, Marina și fetița. Bucătăria era mică, plină, gălăgioasă, dar așa cum trebuie.
Nu-i vreun happy-end clasic. Tot conduc taxiul noaptea, că-mi face bine să mă simt utilă nu doar ca bunică. Spatele mă chinuie. Copiii au tendința să revină la egoismele lor. Ne mai certăm. Marina se teme că fetița crește fără tată.
Dar, important e că, orice s-ar întâmpla, noaptea, când Marina șoptește mamă, sunt obosită, la celălalt capăt e mereu cineva. Uneori eu, alteori Ancuța, alteori Vlad, care, culmea, s-a învățat să schimbe scutece și să legene copilul.
Am înțeles: ca să-ți vadă copiii omul din tine, uneori trebuie să întinzi mâna unui străin. Ei privesc, și deodată pricep că și pentru ei s-ar găsi undeva acel căldura, dacă ar întinde la timp o mână mamei lor.
Morala? Prea des ne transformăm părinții în mobilier în taxi, bucătărie, ajutor de urgență, uitând că și ei au oboseala, fricile și visele lor. Iar uneori, o durere străină e mai ușor de spus decât a ta. Dar, când părintele alege să trăiască, nu doar să tacă și să rabde, toți capătă șansa să-l vadă ca OM, nu ca o funcție.
Spuneți, a făcut Margareta bine că a primit în casă o fată însărcinată necunoscută sau a fost un risc prea mare și o iresponsabilitate?
