La 51 de ani m-am mutat împreună cu un văduv de 55. Totul părea minunat, până într-o zi când nepotul meu s-a îmbolnăvit
Valeriu a apărut în viața mea în martie. Era perioada aceea mohorâtă dintre iarnă și primăvară zăpadă murdară topită pe trotuar, cer plumburiu, umezeală peste tot. Stăteam la casa unui magazin “Profi” și scotoceam disperată prin poșetă după cardul de reducere. Coada din spate începea să se foiască și să ofteze din greu. Unii se uitau ostentativ la ceas.
El era al doilea în rând și, calm, mi-a spus:
Nu vă grăbiți, e în regulă.
Atât. Fără pic de enervare, fără tonul acela acru pe care îl aud de obicei în astfel de situații.
M-am întors spre el. Bărbat la vreo cincizeci și cinci de ani, palton închis la culoare, chip obișnuit, nimic deosebit. Dar zâmbetul viu, sincer, nicidecum fals.
Am început să povestim când ieșeam din magazin. Am descoperit că locuiam aproape, chiar pe aceeași stradă. El era văduv de trei ani, eu divorțată de opt.
După o săptămână m-a invitat la o expoziție.
I-am povestit prietenei mele, Geta, și prima ei întrebare a fost:
Are apartament?
Geta e foarte practică o recunoaște și ea.
Avea într-adevăr apartament. Și mașină. Și serviciu ceva în construcții, nu m-am interesat prea mult, mi se părea nesemnificativ atunci. Credeam că altceva contează că știa să asculte cu adevărat.
Îi rămâneau în minte amănunte.
Odată am spus în treacăt că-mi place plăcinta cu vișine și nu cu mere. Pentru mine e o chestie importantă cea cu mere mi se pare seacă, dar cea cu vișine, cu totul altceva. Am zis-o doar o dată.
La întâlnirea următoare Valeriu a venit cu plăcintă cu vișine, luată de la brutăria de pe strada Ștefan cel Mare tocmai brutăria pomenită odată în treacăt.
Asta m-a cucerit. Detaliile de genul ăsta mă ating întotdeauna.
În mai mi-a propus să locuim împreună.
Ne vedeam abia de două luni. Nici nu apucasem să înțeleg dacă îmi place mirosul lui.
Lăcrămioara, noi nu mai avem douăzeci de ani, mi-a zis liniștit. La ce să mai tragem de timp?
Argument solid. Am dat doar din cap.
Apoi, pe drum spre casă, m-am gândit: prea repede. Două luni nu sunt nimic.
Și totuși, seara l-am sunat și i-am spus:
Hai să încercăm.
A ajuns să locuiască la mine. În apartamentul lui stăteau niște rude nu voia să-i deranjeze, “abia și-au terminat de amenajat”. N-am comentat. Eu am apartament cu trei camere, destul loc pentru doi.
Primele două săptămâni au fost ca într-un film. Duminicile gătea el. Cu atâta calm și plăcere, încât pentru prima dată vedeam un bărbat care poate petrece ore-ntregi în bucătărie, liniștit, atent, interesat.
Borșul lui ieșea mai bun decât al meu. Recunosc.
Apoi au început micile detalii.
Întâi a sunat fiul lui. Era aproape ora zece seara. Valeriu s-a dus să vorbească în bucătărie, a stat acolo aproape jumătate de oră. S-a întors un pic încordat și m-a rugat să-i împrumut niște bani până săptămâna viitoare Dănuț avea ceva probleme cu mașina.
Suma nu era mare, așa că am dat fără obiecții.
O săptămână mai târziu, din nou Dănuț. Din nou bani. De altă dată, pe alt motiv.
Nu am ținut evidența. Doar am început să observ.
Fiica mea, Cătălina, locuiește în periferia Chișinăului. Mă vizitează cam o dată pe lună și-l aduce și pe nepotul meu. Matei are șase ani, îmi zice “mamaia Lacri” și cere să-i fac clătite “cu găuri”, nu oricum rotunde.
Când au venit prima dată după ce Valeriu s-a mutat la mine, era acasă.
Matei s-a apropiat imediat să facă cunoștință. Nu e deloc rușinos, seamănă cu Cătălina. S-a cocoțat pe canapea lângă Valeriu și a început să-i arate jucărica.
Valeriu se uita la el… ciudat. Nu rece, nu ursuz dar de parcă era un obiect în cameră ce urma să dispară.
Cătălina m-a întrebat încet în bucătărie:
Mamă, îi plac copiii?
Am răspuns:
Cred că nu e obișnuit. Dănuț e mare deja.
A dat doar din cap. E politicoasă, fata mea.
Ruptura reală a avut loc în iulie.
Matei a răcit. Nimic grav o răceală cu febră. Cătălina m-a sunat panicată. Era și ea bolnavă, iar soțul ei tocmai plecase în delegație.
Mamă, poți veni? m-a întrebat.
Am făcut bagajul în 15 minute. Aveam plan cu Valeriu în seara aia cină la un restaurant pe malul Bâcului, unde voia demult să ajungem.
I-am zis:
Cătălina e bolnavă, Matei are febră. Trebuie să merg la ei.
M-a privit mirat, nu răutăcios, ca și cum aș fi zis ceva absurd.
Nu are cine altcineva? întreabă.
N-are.
O cheamă doctorul, se descurcă.
Eu eram deja cu geaca pe mine și căutam cheile.
Lacri, am rezervat masă.
Anuleaz-o, i-am răspuns calm. Sau du-te singur.
Și am plecat.
La Cătălina am stat trei zile. Matei și-a revenit treptat: întâi i-a scăzut febra, apoi a început să mănânce, la final deja tropăia pe canapea și cerea desene. Îi făceam compot de fructe uscate el îi spune “ceaiul maro” și-l adoră.
În tot acest timp, Valeriu a scris doar o dată: “Cum e?”
I-am răspuns scurt: “Bine, se face”.
Mai mult, nimic.
Când m-am întors acasă, Valeriu era prezent. M-a întâmpinat politicos, m-a întrebat de sănătatea lui Matei, totul corect, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit.
Seara, la ceai, mi-a zis:
Lacri, înțeleg că nepotul e important pentru tine. Dar și noi avem nevoie de timp pentru noi. Abia am început să locuim împreună.
Mă uitam la el și încercam să-mi dau seama ce vrea să spună. Ce ar fi trebuit să fac? Să nu merg? Să las copilul bolnav?
N-am întrebat nimic. Am tăcut.
Apoi am început să îmi amintesc alte lucruri.
Nu a spus niciodată: “Hai să merg cu tine!” nici când era despre Cătălina, nici când mama mea are 82 de ani avea nevoie de mine.
Mereu mergeam eu. El era de fiecare dată “ocupat” sau “prea obosit”.
Dar dacă suna Dănuț, era altă poveste. Odată l-a sunat la unsprezece seara să-l ducă într-un cartier din capătul Chișinăului. Valeriu s-a îmbrăcat și a plecat, fără obiecții.
Nu-i purtam gelozie fiului. Știu: e copilul lui.
Însă mi-am amintit de-o discuție veche. Stăteam în cafenea. Valeriu povestea despre viața lui, cum după moartea soției nimic nu-l mai mișca.
Zicea:
“Vreau iar să simt că cineva e cu mine. Cu adevărat cu mine.”
Atunci am crezut că vorbește despre amândoi. Dar m-am prins mai târziu: vorbea doar despre sine. Să fie cineva lângă el.
Discuția care a clarificat totul a avut loc în august. Am pornit-o eu.
Valer, vreau să știu un lucru. Pentru tine, Cătălina e străină?
S-a mirat.
De ce să fie străină? Doar e o femeie normală. Mă port civilizat cu ea.
Și Matei?
Un copil ca toți copiii.
Când era bolnav, ai întrebat: “Altul nu e?”
Valeriu a oftat greu și a pus cana pe masă.
Lacri, nu sunt obligat E familia ta. N-am nimic împotrivă să vină, dar nu pot pretinde că-i și familia mea. Abia suntem de patru luni împreună.
Am dat din cap încet.
Iar Dănuț e familia ta.
Da, Dănuț e fiul meu.
Am înțeles.
M-am ridicat, am spălat cana și am pus-o pe uscător.
Valer, cred că ți-am înțeles greșit la început cuvintele. Când ai spus că vrei să fie cineva alături, am crezut că-i despre amândoi. Dar era doar despre tine.
N-a răspuns.
Am mers în cameră, nu a venit după mine.
După două săptămâni, Valeriu s-a mutat înapoi. Totul calm, fără ceartă oameni maturi, cum spunea. Și-a strâns lucrurile, și-a luat chiar și cana cu cerb desenat.
La plecare a spus:
Ești o femeie bună, Lacri. Doar că privim viața diferit.
Am fost de acord.
După, Geta m-a întrebat:
Regreți?
M-am gândit puțin și-am întrebat:
Ce anume?
Că v-ați mutat atât de repede.
Nu. Mai bine să știi totul după patru luni, decât după patru ani.
Geta a aprobat. Am spus este practică.
Săptămâna trecută a fost iar Matei la mine. Stătea în bucătărie, mânca “clătitele cu găuri” și îmi povestea ceva lung despre doamna din grădiniță și o broască țestoasă. Sincer, nu am înțeles deloc povestea.
Îl ascultam și, dintr-o dată, mi-am dat seama ASTA înseamnă să fii cuiva alături. Pe adevărat.
