La 51 de ani m-am mutat cu un văduv de 55. Totul părea perfect până când, într-o zi, nepotul meu s-a îmbolnăvit
Ion a apărut în viața mea într-o zi gri de martie. Era perioada aceea urâtă când iarna nu vrea să plece, iar primăvara încă nu sosise: zăpada udă, noroi peste tot și cerul mereu posomorât. Stăteam la coadă la casă în Profi, căutând disperată cardul de reduceri în geantă. Cei din spate deja începeau să ofteze apăsat, se fâstâceau, unul chiar se uita insistent la ceas.
El era al doilea la coadă, iar la un moment dat a spus calm:
Nu vă grăbiți, e în regulă.
Doar atât. Fără reproș, fără acea urmă de nemulțumire la care te-ai fi așteptat.
M-am întors să-l văd. Om la vreo 55 de ani, palton închis la culoare. Față obișnuită, nimic ieșit din comun. Dar zâmbetul sincer, cald, nu din acela doar de formă.
La ieșirea din magazin am început să discutăm. Am aflat rapid că locuim aproape, în blocuri vecine. E văduv de trei ani, iar eu sunt divorțată de opt.
După o săptămână m-a invitat la o expoziție.
I-am povestit prietenei mele, Viorica, iar ea a venit imediat cu întrebarea esențială:
Dar apartament are?
Viorica mereu a fost pragmatică. Sunt realistă, așa se descrie ea.
Avea, într-adevăr, apartament. Și mașină. Și serviciu ceva legat de construcții, dar nici nu am intrat în detalii, mi se părea atunci fără importanță. Credeam că altceva contează mai mult faptul că știa să asculte cu adevărat.
Reținea detaliile. Odată i-am spus în treacăt că prefer prăjitura cu vișine, nu cea cu mere. Pentru mine e o diferență clară: cea cu mere mi se pare plictisitoare, cea cu vișine e cu totul altceva. Am spus-o odată, fără să cred că o va ține minte.
La următoarea întâlnire a venit cu o prăjitură cu vișine, cumpărată de la cofetăria de pe Ștefan cel Mare exact cea pe care o pomenisem în discuție.
Detalii din acestea m-au cucerit. Prin ele cedezi în fața omului.
În mai mi-a propus să locuim împreună.
Ne vedeam de doar două luni. Nici nu apucasem să mă obișnuiesc cu mirosul lui.
Ileana, nu mai avem nici 20 de ani, mi-a spus calm. De ce să mai lungim?
Logica era de netăgăduit. Am dat din cap fără tăgadă.
Totuși, pe drum spre casă, mă gândeam: stai puțin, e cam repede. Două luni e aproape nimic.
Dar seara, tot l-am sunat:
Hai să încercăm.
Așa a venit la mine. La el în apartament stătea o rudă ar fi fost incomod să-i dea afară, abia ce s-au așezat. N-am insistat. Aveam trei camere, spațiu destul.
Primele două săptămâni au fost ca într-un film. Duminica el gătea. Și o făcea cu o liniște și o bucurie care m-au surprins: nu văzusem bărbat să stea cu orele în bucătărie fără să ofteze. Făcea totul domol, cu grijă, cu interes.
Borșul lui ieșea mai bun ca al meu, recunosc fără ascunziș.
Au început apoi să apară detalii.
Mai întâi l-a sunat fiul său, Doru. Era aproape de ora zece. Ion s-a dus în bucătărie, a vorbit vreo jumătate de oră, apoi s-a întors un pic tensionat și m-a rugat să-i împrumut până săptămâna viitoare Doru avea probleme cu mașina.
Era o sumă mică, nici n-am comentat.
Peste o săptămână, a revenit Doru. Din nou bani, de data asta pentru altceva.
N-am notat câte dădeam, doar am început să observ.
Fiica mea, Cristina, locuiește la Bălți. Vine la mine cam o dată pe lună, cu băiețelul. Rareș, de șase ani, pe mine mă strigă buni Ileana și mă pune să-i fac clătite musai cu găuri, nu rotunde simple.
Prima dată când au venit după ce s-a mutat Ion, el era acasă.
Rareș s-a dus direct la el să îl cunoască. Nu are rețineri de la oameni așa e Cristina.
S-a urcat pe canapea lângă Ion, arătându-i jucăria lui preferată.
Ion îl privea… ciudat. Nu rece, nu urât, parcă nici măcar indiferent. Parcă era un scaun apărut întâmplător în cameră, ceva care avea să dispară în curând.
Cristina, mai târziu, m-a întrebat încet la bucătărie:
Mamă, lui îi plac copiii?
Poate nu s-a obișnuit. Doru al lui e demult om mare, i-am spus.
Cristina doar a dat din cap, respectuoasă.
Schimbarea reală s-a produs în iulie.
Rareș a răcit. Nimic grav, doar răceală cu temperatură. Cristina mă sună panicată. Era și ea la pat, iar soțul ei, precis acum, plecase cu serviciul.
Mamă, poți veni? mă întreabă.
M-am strâns în cinsprezece minute. Aveam cu Ion planuri pentru seara aceea cină la restaurant pe malul Prutului, unde visa el să mergem.
I-am spus lui Ion:
Cristina nu se descurcă, Rareș e bolnav, trebuie să merg.
M-a privit, nu nervos, doar ușor mirat, ca și cum spuneam ceva străin, ilogic.
Altă soluție nu există? întreabă el.
Nu.
Vor chema medic, se descurcă.
Eu îmi luam deja paltonul și cautam cheile.
Ileana, am făcut rezervare…
Anuleaz-o, i-am zis. Sau mergi singur.
Am plecat.
La Cristina am stat trei zile. Rareș a început să-și revină: îi dispăruse febra, apoi a venit pofta de mâncare, și, la urmă, alerga iar pe canapea cerând desene. I-am făcut compot de uscate îi spune ceai maro și îl adoră.
În tot acest timp, Ion mi-a scris o singură dată: Cum e?
Eu am răspuns scurt: Mai bine.
Nimic mai mult de la el.
Când am ajuns acasă, Ion era prezent. M-a întâmpinat normal, m-a pupat, s-a interesat de Rareș. Totul corect și civilizat, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Seara, la ceai în bucătărie, mi-a spus:
Ileana, înțeleg cât de important e nepotul pentru tine. Dar și noi trebuie să avem timp al nostru. De-abia am început să locuim împreună.
Eu îl priveam și mă tot întrebam ce ar însemna asta. Să nu merg? Să las copilul bolnav?
N-am întrebat nimic. Doar am tăcut.
Apoi mi-am adus aminte de tot felul de episoade.
Nu m-a întrebat niciodată: Să merg eu să ajut? Nici la Cristina, nici la mama mea care are 82 de ani și mai are nevoie din când în când de sprijin.
Mereu mă duceam eu. El era ocupat sau prea obosit.
Dar când suna Doru totul era altfel. Odată, la ora unsprezece noaptea, Doru l-a chemat să-l ducă la capătul orașului. Atunci Ion s-a ridicat imediat, s-a îmbrăcat și a plecat fără protest.
N-am fost geloasă pe fiul lui. Chiar nu. Am înțeles: sângele apă nu se face.
Dar mi-am adus aminte de o discuție din primele luni. Eram la o cafenea. Ion spunea cum, după moartea soției, totul a rămas pustiu în viața lui.
Atunci a zis:
Vreau să mai simt că am pe cineva aproape. Cu adevărat aproape.
Atunci m-am gândit: acesta este.
Dar, mai târziu, am înțeles că nu vorbea despre reciprocitate. Vorbea doar despre cineva care să fie cu el. Lângă el.
Convorbirea care a lămurit totul a avut loc în august. Eu am pornit-o.
Ion, vreau să știu ceva. Cristina e pentru tine un străin?
S-a uitat surprins la mine.
De ce să fie străină? E o femeie ca lumea. Mă port civilizat.
Și Rareș?
Copil ca toți copiii.
Când a fost bolnav, ai spus: Altă soluție nu există?
Ion a oftat și a pus cana pe masă.
Ileana, nu e obligația mea… E familia ta. Nu mă deranjează când vin, dar nu pot pretinde că sunt și ai mei. Trăim împreună de patru luni, atât.
Am dat încet din cap.
Iar Doru?
E fiul meu.
Știu.
M-am ridicat, am spălat cana, am pus-o la scurs.
Ion, cred că am înțeles greșit începutul. Ai spus că vrei pe cineva lângă tine. Eu am crezut că vorbești despre noi doi. Dar de fapt era doar despre tine.
N-a spus nimic.
Am mers în dormitor. Nu a venit după mine.
După două săptămâni, și-a strâns lucrurile și a plecat. Fără ceartă. Le-a pus cu grijă, n-a uitat nimic, și-a luat și cana cu cerbi.
La plecare mi-a zis:
Ești o femeie bună, Ileana. Dar nu privim viața la fel.
Am fost de acord.
Târziu, Viorica m-a întrebat:
Îți pare rău?
Pentru ce anume? am întrebat-o.
Că v-ați mutat atât de repede împreună.
Nu. E mai bine să-ți dai seama într-o lună decât într-o viață.
A dat din cap. V-am spus, e practică.
Săptămâna trecută a venit Rareș. Stătea la mine în bucătărie, mânca clătitele cu găuri și îmi povestea o istorie lungă cu educatoarea de la grădiniță. Apărea pe-acolo și o broască țestoasă, dar firul poveștii era atât de încurcat că n-am înțeles tot.
Îl ascultam și am simțit că asta înseamnă să fii cu adevărat aproape de cineva.
Câteodată uităm că a fi împreună înseamnă, de fapt, să aparții nu doar unei persoane, ci unei întregi iubiri, unei familii. Iar dacă cineva vede totul doar în jurul propriei persoane, dragostea nu va avea loc să crească. Mai bine să afli asta la timp.
