Vasilel a fost alungat. Din nou. A treia oară în scurtul său timp de viață. Nu-i fusese de ajuns ghinionul.
Abia împlinise un an când deja fusese aruncat din trei familii. Şi cum a fost aruncat? Mai întâi lau trecut din mână în mână, apoi…
Apoi lau scos afară, sa depărtat puţin de casă, la pus întrun coș de gunoi şi a fugit, ca să nu poată găsi drumul spre casă. Dar Vasile nu căuta deloc.
A înţeles totul imediat, prin expresia feţei bărbatului. Soţia lui se întristă enorm când Vasile zgâri noul fotoliu din piele, scumpul.
Ea se hotărî să-l dea afară. Iar bărbatul? Ce face bărbatul? El era mereu de acord cu tot.
A luat sub braţ un pisoi de un an şi sa îndreptat spre gropiţa de gunoi din curtea vecinului. Vasile nu ar fi fugit după el. Nu a fugit. A văzut hotărârea în ochii omului şi a înţeles.
Totul era zadarnic. Sa fi despărţit cumva, poate săşi dea o mângâiere, să ceară iertare. Dar nu sa întâmplat aşa.
Se simţi ca un găleată cu gunoi vărsată.
Vasile oftă şi încercă să găsească ceva comestibil printre resturi, murmurând bucăţi vechi de pui. Se ridică, se aşează lângă un rezervor verde mare şi priveşte soarele.
Clipă după clipă îşi încruntă ochii, dar nu se îndepărtează. Din acel cerc luminos venea căldură, şi-i plăcea mult.
Era ultimul rază de lumină a verii, a toamnei, a iernii. O mică încălzire. Un fir de gheaţă se topi.
În inima lui Vasile îngheţară.
Seara şi noaptea erau reci, după apus. Vântul şi gerul îşi făcură de seamă.
Pisica roşcată îngheţa. Nu ştia unde să se ascundă, așa că găsi o mare grămadă de frunze ruginii şi roşcate, se înfăşură în ele şi se strânse întrun boboc. La început era foarte frig, tremura, apoi
Când vântul cu cristale de gheaţă îngheţa blana roşcată, dintrodată îi deveni mai cald şi tremurul se domoli. O voce adâncă șopti cuvinte blânde.
Cuvinte ce îl legănau şi îi spuneau să închidă ochii şi să uite de necazuri.
Strângete iarăşi, şi dormi. Dormi, dormi, dormi. Simţi căldura în corp.
Căldura se revărsa prin trunchiul îngheţat.
E atât de simplu. Nu trebuie decât să te laşi şi totul trece. Va veni liniştea şi eternitatea. Vor dispărea resentimentele şi greutăţile.
Vasile oftă ultima oară şi acceptă. Şi de ce să lupţi? Pentru ce?
Pentru că mâine îl aşteaptă acelaşi frig şi foame. Şi aceeaşi dorinţă de a închide ochii pentru totdeauna, fără să-i mai deschidă.
Lămpile străzilor sau aprins, una după alta, în depărtare. Vasile privi ultima dată la ele. Îl aştepta adesea de la fereastră lumina lor. Pisica roşcată în absorbise ultima rază şi ochii iau strălucit în întunericul ce se stinge.
Acea scânteie atrase atenţia unei fetiţe roşcate, cu păr ca focul. Mergea acasă cu tatăl ei. O smulse de mânecă.
Acolo spuse ea acolo, printre frunze, e cineva.
Nu e nimeni acolo răspunse tatăl, îngheţat de frig. Hai repede acasă, mă îngheţi.
Încercă să o îndepărteze de grămada mare şi neagră de frunze. Fetiţa roşcată smulse umărul.
Am văzut. Am văzut lumina.
Lumina în grămada de frunze vechi? se miră tatăl. Nu poate fi.
Dar fetiţa era deja lângă el, ridicând stratul de frunze şi găsind… pisica roşcată.
Tată! strigă ea.
Eu i-am văzut. E el.
Ce e el? se miră tatăl, apropiinduse.
Acolo arătă fetiţa, încercând să ridice trupul îngheţat.
Lasăl spuse tatăl.
E mort. Nu îl ducem acasă pe un pisoi mort.
Nu e mort răspunse fetiţa roşcată. Ştiu. Ştiu. E viu. Am văzut lumina din ochii lui.
Lumina din ochii unei pisici? ridică tatăl din umeri.
Se apropie şi, ridicând corpul, încercă să simtă o bătaie a inimii.
Vasile simţea cum somnul îl cheamă. Oamenii îi închiură pleoapele, căldura îi umplea trupul, iar o voce dinăuntru îi șoptea:
Dorm, dorm, dorm Nu deschide ochii.
Dar vocea, un glas de copil, repeta neîncetat.
Lumina din ochii lui.
Ce vor ei de la mine? De ce mă chină iar? De ce nu mă lasă să dorm în pace?
Încet îşi deschise ochii, să vadă pe cineva. Cineva îl deranja.
Aici! strigă glasul copilului. Aici! ţiam zis. Ai văzut? Din nou. Lumina!
Ce lumină?
Se surprinse, dar scoase haina, îşi înfăşoară trupul roşcat în ea şi se îndreptă spre casă.
Fetiţa aleargă lângă el, grăbinduse.
Tata, tată! Hai repede. Îi e frig.
Dispar în curtea blocului, apoi lumina din apartamentele de la etajul cinci se aprinde.
Vasile se îmbăia în apă călduţă şi bea lapte încălzit. Fetiţa îl privea cu ochii mari.
Nu muri, te rog. Nu muri, te rog.
Gheaţa de pe blana lui se topi. Şi în sufletul lui se topi.
Marea pisică roşcată privea, uimită, cum tatăl şi fetiţa îl îngrijesc. Se trezise şi acum simţea cu adevărat căldura.
Căldura îi umplea fiinţa. Nu era căldura de la radiatoare, ci de la inima micuţei sale.
Din afară, se vedea o umbră, cel ce uneori vine în ajutor. Stătea şi privea la luminile de la etajul cinci, strălucind.
Fac tot ce pot. Fac tot ce pot spuse el.
A ştiind că nu toţi văd lumina. Şi nu toţi cei ce o văd o pot păstra.
Vasile, privind la fetiţa cu părul de foc, nu se gândea la măreţia omului. Oamenii se gândesc la astfel de lucruri. El se gândea la al său.
Vedea lumina. Lumina din ochii ei.
Viaţa ne arată că, chiar şi în cele mai grele momente, un gest mic de milă poate aprinde o rază de speranţă. Însăci, fără compasiune, frigul nu se va topi niciodată.
**Învăţătură:** Nu lăsa durerea să te închide; lasă iubirea să aprindă lumina în sufletul tău.
