Îl aruncă pe Misu. Din nou. A treia oară în scurta lui viață. Nu are noroc.
Îi împlinește un an și deja trei familii îl dau afară. Cum se face asta? Mai întâi îl pasează din mână în mână. Apoi…
Apoi îl dau afară pe poartă, se depărtează puțin de casă, îl aruncă în containerul de gunoi și fuge, ca să nu poată găsi calea spre casă. Şi el nu caută.
Înțelege totul imediat, din expresia feței bărbatului. Soţia lui, Maria, se întristează când Misu zgârie noul canapea de piele, scumpă de câteva sute de lei. Ea dă verdictul, iar Ion? Ce să zicem de Ion? El întotdeauna aprobă tot.
Ia sub braț pisoiul de un an şi se îndreaptă spre gropiţa de lângă curte. Misu nu ar fugi după el. Nu fuge. Vede verdictul în ochii lui și înțelege.
Totul e zadarnic. Ar vrea să se desprațeşte cum se cuvine oamenilor, să-l mângâie la revedere, să ceară iertare. Dar nu se întâmplă așa.
Se simte ca un găleată cu gunoi.
Misu oftează și caută prin gunoi ceva de mâncat, ronțăind bucăţi vechi de pui. Se ridică, se aşează lângă un rezervor verde mare şi priveşte soarele.
Îşi încruntă ochii, dar nu se îndepărtează. Din acel cerc luminos îi vine căldură şi îi place mult.
E ultimul raze de soare. Razele verii, toamnei, iernii. O mică încălzire. Un cristalin de gheaţă se topeşte.
Şi în sufletul lui Misu îngheaţă.
Seara şi noaptea sunt reci, după apus. Vântul şi gerul îşi fac treaba.
Pisica roşcată îngheaţă. Nu ştie unde să se ascundă, așa că găseşte un morman mare de frunze ruginii şi se încolăceşte în ele. Se strânge întro bilă. La început e foarte frig şi tremură, apoi…
Când vântul îi îngheaţă blana roşie, dintrodată se încălzeşte şi tremurul dispare. Un glas din adâncuri şopteşte cuvinte blânde, ce-l leagănă şi îi spun să închidă ochii şi să uite toate necazurile.
Încolăceşte-te iar și dormi. Dormi, dormi, dormi. Simte căldura.
Căldura se revarsă prin trunchiul său îngheţat.
E simplu. Trebuie doar să renunţi şi tot va trece. Va veni liniştea și eternitatea. Vor dispărea supărările și necazurile.
Misu oftează ultima dată şi acceptă. La ce să lupte? Pentru ce?
Mâine îl aşteaptă acelaşi frig şi foame, aceeaşi dorinţă de a închide ochii şi, nicicând, să nu-i mai deschidă.
Farurile de pe stradă clipesc la distanţă. Misu priveşte ultima dată la ele. Îl privea des de la fereastră. Pisica roşcată absoarbe ultima lumină şi ochii îi strălucesc în întunericul ce se stinge.
Acea licărire atrage atenţia unei fetiţe roşcate, pe nume Ilinca. Ea se întoarce acasă cu tatăl ei. O trage de mânecă.
Acolo spune ea Acolo, printre frunze, e cineva.
Nu e nimeni răspunde tatăl, strâmbat de frig. Hai repede acasă. Mă îngheţ.
Încearcă să o îndepărteze de mormanul mare şi negru de frunze. Ilinca se ridică pe umăr.
Am văzut. Am văzut lumina.
Lumina în mormanul de frunze vechi? se miră tatăl. Imposibil.
Însă fetiţa, ajunsă lângă morman, dărâmă stratul de sus şi dă cu ochii în pisica roşcată.
Tată! strigă ea.
Am văzut. E el.
Cine e? se întreabă tatăl, apropiinduse.
Aici e. spune Ilinca şi încearcă să ridice trupul înghețat.
Lasăl. spune tatăl.
A murit deja. Nu îl vom duce acasă pe un motan mort.
Nu a murit. răspunde Ilinca. Ştiu. Ştiu. E viu. Am văzut lumina în ochii lui.
Lumina în ochii unei pisici? ridică tatăl din umeri.
Se apropie şi, ridicând corpul, încearcă să simtă sau să simtă bătăile inimii.
Misu vrea să doarmă. Foamea de somn îl învaţă. Pădurile lui se închid, căldura îl umple. Un glas interior îi șopteşte:
Dormi, dormi, dormi Nu deschide ochii.
Vocea copilărească, subţire, repetă fără încetare:
Lumina în ochii lui.
Ce vor de la mine? De ce mă chinui din nou? De ce nu-mi dau odihna?
Deschide ochii abia să vadă pe cineva. Cineva îl deranjează chiar acum.
Asta! strigă glasul copilului. Asta! Am zis. Ai văzut? Din nou. Lumină!
Ce lumină?
Se miră, dar îşi dă jos geaca, înfăşură trupul roşu în ea şi porneşte spre casă.
Fata aleargă lângă el, grăbinduse.
Tată, tata. Hai repede. Îi e frig.
Dispar în curtea blocului, apoi la ferestrele de la etajul cinci se aprinde lumina.
Misu primeşte apă caldă și lapte încălzit. Ilinca îl roagă:
Nu muri. Te rog, nu muri.
Gheaţa de pe blana lui se topeşte. Şi în sufletul său se dezgheaţă.
Marele motan roşcat priveşte uimit cum tatăl şi fiica îl îngrijesc. Se trezeşte. De data asta simte cu adevărat căldura.
Căldura îi umple toată fiinţa. Nu e căldura de la calorifere, ci dintrun mic suflet copilăresc.
Afara stă el, cel ce uneori vine în ajutor. Stă şi prinde lumina din ferestrele de la etajul cinci, strălucind.
Tot ce pot. Tot ce pot. spune el.
Se oprește, gândeşte puţin şi adaugă:
Lumina nu o vede toţi. Nu toţi o pot păstra.
Iar Misu, privindui fetiţa cu părul roşcat, nu se gândeşte la măreţia omului. Gândurile alea apar la oameni. El se gândeşte la ale lui.
Vede lumina. Lumina din ochii ei.
Aplaudaţi dacă va plăcut şi scrieţi comentarii despre ce credeţi!
Prieteni, dacă vreţi să citiţi și alte poveşti, lăsaţi comentarii şi nu uitaţi de likeuri. Ne inspiră să scriem mai departe!
