Adusă Maria, cu rochie de in și părul prins la spate, în satul copilăriei ei, bărbatul lângă ea părea un altfel de om pentru acele locuri. Un autobuz vechi, vopsit într-un galben palid, scârțâia pe drumul de piatră al satului, iar Mihăiță, zărindu-l din grădină, lăsă mingea din mână și fugi cât îl țineau picioarele spre stație. Cămașa în carouri îi era descheiată la gât, iar părul blond îi bătea în vânt.
Mama, mama a venit, era tot ce îi răsuna lui Mihăiță în minte, alergând. Dar Maria nu coborî singură. Alături de ea era un domn rubicond, cu costum deschis la culoare, ținând un diplomat, aproape ca un director important. Mihăiță sări în brațele mamei sale, ridicând privirea spre ochii ei cu bucuria copilului rămas prea des fără alinare.
Bună, puiule, se aplecă Maria, strângându-și băiatul la piept și sărutându-l pe creștet.
Bună, măi voinicule! tună bărbatul, Vlad Cărăușu pe nume, și întinse mâna spre părul băiatului. Palmele lui Vlad trosniră peste creștetul lui Mihăiță, de parcă vroia să-i arate câtă putere are.
Poftiți la masă, îi pofti cu respect Ana Toader, mama Mariei, privind atent spre musafirul așezat la masa încărcată cu bucate.
Mulțumesc, mulțumesc, mătușă, spuse Vlad cu un aer de superioritate privindu-și platoul plin.
E altceva viața la sat! făcu un gest larg spre masă. La oraș numai cu cartele și la cozi aici totul e din gospodărie, carnea din curte.
Și lapte, și smântână de-a noastră, adăugă Ana cu glas domol.
Atât timp cât încă putem, ținem gospodăria, spuse Nicu Toader, tatăl Mariei, bărbat uscățiv cu mustață aspră, trecut prin viață pe combină la CAP.
Nici noi nu ne lăsăm mai prejos. Eu mai fac rost, pe sub mână, de la soră-mea care lucrează la depozit, îi aduc Mariei câte-un deliciu, se lăudă Vlad, netezindu-și chelia cu palma-i grea.
Mihăiță îl privea pe străin, căutând un motiv să i se apropie. La oraș, unde locuia cu mama, era invidios pe tații colegilor de joacă, visând că și el ar putea avea unul. Îl vedea în vis mergând cu tatăl lui la circ, la stadion, sau pur și simplu, jucându-se cu el fotbal. Imagina mereu: poate tatăl lui ar fi asemănător cu tăticul lui Vasile din blocul vecin sau cu al lui Doru de la școală… sau cu totul altfel.
Iar acum, când lângă mama sa stătea acest domn robust, Mihăiță începu să creadă că poate acesta va fi tatăl său.
Mihăiță își luă avionul de lemn, lucrat cu migală de bunicul Nicu, fiecare aripă sculptată să pară adevărată, și, cu sfială, se apropie de Vlad:
Uitați ce avion am! și-i întinse jucăria.
Ia uite! Vlad apucă avionul și, prăbușindu-i cu degetele elicea atent șlefuită de bunicul, apasă cu putere până aceasta, în loc să se învârtească, se rupse și zbură pe podea. Slabă jucărie, mormăi și i-o întinse înapoi copilului.
Mihăiță ridică rușinat elicea căzută, privindu-și bunicul.
Las că-i dregem noi, îi spuse cu blândețe Nicu.
Vlad Cărăușu e șef la noi la fabrică, încercă Maria să schimbe vorba.
Vlad zâmbi arogant, privind spre toți: Ce-i drept, director sunt…
Maria, de 30 de ani, croitoreasă la fabrică, era pentru prima oară în pragul măritișului. Faptul că avea un bărbat cu funcție, mai matur, îi dădea speranță și siguranță. Tot timpul îi punea platouri cu pește prăjit, plăcinte și smântână, încercând să-i fie pe plac.
Ieșind pe prispa casei, Vlad întinse brațele: E aer adevărat aici! Ce bine-i la țară!
Îți place, Vlăduț?
Cum să nu, Maria! E raiul pe pământ…
O să stăm să ne liniștim aici, după mergem la oraș, îl luăm și pe Mihăiță, trebuie să-i cumpăr uniformă pentru școală.
Stai un pic, Maria, dar la ce să-l iei pe copil la oraș? N-are scoală la sat?
E doar școala primară aici
Și ce dacă? Un an îl lași la bunici aici, crește ca-n poveste: aer curat, lapte, legume, de toate! Noi, între timp, facem și noi reparațiile necesare și aducem mobilă nouă la apartament, că la tine numai mobilier vechi e. Apoi îl aducem. Ce zici, hai că-i mai bine așa!
Ana privi cu frică la Nicu, care, după cum spunea Mihăiță, își frământa mustața, semn că nu-i de acord deloc.
Cum să fie bine, Vlăduț? Trebuie discutat cu școala, hainele copilului de dus…
E ușor, mătușă! Copilul se va face mare aici și are cine să-l vegheze! Oricum la oraș n-avem timp, amândoi suntem la muncă. Un an la țară îi face numai bine. Noi rezolvăm și cu actele între timp. Ce spui, Maria?
Ce să spun? mormăi Nicu, dând din mustață. Nu-i propunere, e condiție.
A doua zi, cât Maria tot încerca să-i explice lui Mihăiță de ce nu-l ia acasă, el doar dădea din cap. Dar niciun cuvânt nu-i ieșea din gură. Când Vlad și Maria au plecat la autobuz, Mihăiță dispăruse. Ana îl căuta peste tot: în pod, în atelierul bunicului nici urmă.
Doamne, unde-i băiatul, era acum o clipă aici! Și bicicleta lui e la loc…
L-o fi luat joaca cu ceilalți, ridică Vlad din umeri.
Maria privi peste ogrăzile din sat, neliniștită, și ieși în drum. Mihăiță, ascuns în șopronul cu lemne, îi urmărea de după o crăpătură, ținându-se să nu plângă. Dorea să fugă la mama lui, dar simțea în colțul inimii că dintr-odată nu-și mai găsea locul acolo unde apăruse acest bărbat străin.
Ținea strâns de avionul spart și lacrimile îi curgeau pe obraji. Nu era genul să plângă ușor, nici când fusese certat de bunic după ce scosese barca pe canal pe ascuns. Știa că bunicul niciodată nu-l certa fără motiv. Dar acum, deși nimeni nu îi făcuse nimic, plânsul îi venea firesc, și cu pumnii își ștergea obrajii.
L-am găsit! exclamă Ana, după ce Maria și Vlad se urcaseră deja în autobuz. Gata, dragul bunicii, nu plânge! Vine mama într-o lună, așa cum a promis, și noi îți cumpărăm uniformă nouă pentru școală, stai liniștit că și aici e bine cu noi.
Mihăiță lăsă capul în piept, iar șuvițele blonde i se aplecară pe frunte. Gândul la colegii lui de la oraș și la prietenii din bloc îi punea un nod în gât, dorindu-și să fie acolo, împreună cu ei. Sigur, îi iubea și pe bunici și îi plăceau vacanțele de vară la țară, dar pentru el toamna însemna întotdeauna întoarcerea acasă, la oraș.
Timpul a trecut repede printre joace și alergătură. Dorul de mama se mai domolea, dar nu dispărea. Până într-o zi când Ana, venind pe uliță, aproape că a scăpat găleata de apă din mâini la vederea Mariei.
Fata mamii, dar nu te așteptam încă!
Maria se prăbuși obosită pe bancă. Am zis că revin peste o lună, dar n-am mai avut răbdare. Îl iau pe Mihăiță.
Cum așa? Parcă ai promis să-l lași…
Eu am hotărât, mamă, nu pot să-mi las băiatul. Vlad nu m-a vrut cu adevărat, a început să umble la Simina, contabila îi ducea și produse de la soră-sa. Cică n-am ce oferi decât zestre cu Mihăiță, mi-a pus condiție să-l las aici.
Ana privea cu tristețe, dar și cu alinare la fiica ei.
Poate că așa e mai bine, fată…
Mai bine, mamă. Îl iau, îi cumpăr uniformă, un ghiozdan nou, îl dau la clasa a doua și mergem mai departe. Ne-am descurcat și până acum. Eu nu aveam nevoie de pachetele lui, ci de un om cu care să întemeiez o familie adevărată pentru fiul meu.
Mihăiță apăru în curte și, la vederea mamei, nu mai avu nicio supărare și-i sări în brațe:
Mamă!
Sufletul meu! Cât am așteptat clipa asta! Am venit să te iau acasă, să te pregătesc pentru școală.
Băiatul o privea uimit și fericit.
O să fie ca înainte: o să înveți, o să-ți verific temele, te înscriu și la cercul de pictură și la fotbal, cum ai visat tu.
Mihăiță strecura mereu ceva în rucsac să nu care mama geanta grea.
Mamă, mai pun!
E destul, e greu pentru tine.
Nu-i greu, eu-s puternic!
Bunicii i-au petrecut până la autobuz, iar Mihăiță și-a găsit loc la geam, făcând cu mâna până când bătrânii au dispărut de după uluci. În brațe avea avionul reparat de bunicul. Privea spre mama cu ochii mari, simțind cu tot sufletul că se întoarce acasă. Și, pentru Mihăiță, acasă însemna acolo unde mama îi era alături cea mai dragă ființă din lume.
