Țiți
I-am spus Țiți chiar de la prima vedere, atunci când m-am prăbușit pe scaunul roșu de lângă ea, același catifelat, tocit de multe coate, pe care stătea și Aurelia.
Am privit o clipă în jurul sălii, apoi m-am uitat la vecina mea.
Ce faci, Țiți, te plictisești? am oftat, încercând să-mi încrucișez picioarele, dar spațiul îngust între rânduri în sala de conferințe nu mi-a permis, pantoful cu bot îngust se lovea de scaunul din față, glezna mi s-a sucit ciudat, am strâmbat din nas.
Aurelia a făcut pe neștiutoarea, și-a țintuit privirea la scenă, de parcă acolo s-ar fi întâmplat ceva interesant. Numai mese lungi trase într-o parte, tribună, oameni care se agitau să aranjeze niște fire, exact ca la orice conferință. Și un aer sufocant.
Mereu m-am simțit aiurea în încăperi cu mulți oameni, când stai cot la cot, fără șansa să pleci.
Eh… am mai mormăit, scărpinându-mă la bărbie. Tot ce se discută e apă de ploaie. Să știi, Țiți, n-ai să afli nimic nou. Îți spun eu! Le-am citit pe toate, așa-i meseria. Nimic să-ți rămână.
Aurelia s-a întors, s-a uitat sever la mine.
Elegant, la costum, cravată, pantofi curați. Dar tot un fel de hoinar păream, de parcă m-ar fi îmbrăcat cineva la repezeală pentru o piesă. Golan, povestitor, glumeț, cam asta mă caracterizează. Părul rebel, iar mai în spate două vârtejuri ca niște covrigi pufoși.
Mihai, și mi-a oferit mâna ei delicată, fără să apuce să spună un cuvânt. Hai să plecăm la masă? Ești așa firavă, slăbuță, aș vrea să te hrănesc. Chiar, așa facem. Hai să ieșim!
Se făcuse deja semiîntuneric, pe scenă urcaseră șefii, adjuncții, lumea îi aplauda, iar Mihai mă trăgea fără nicio jenă printre oameni, călcând în picioare pe care apuca, scuzându-se și vârându-și cravata în sacou, că nu se așeza deloc.
Hei, ce faci?! Lăsați-mă în pace! m-am zbătut să scap din strânsoarea lui, dar nu reușeam, mă vedeam trasă spre ieșire.
Am ieșit în foaier exact când se tăia microfonul pe scenă.
Lăsați-mă! Trebuie să mă întorc, să notez, am temă de lucru! am protestat, strângând la piept carnețelul și scăpând pixul, dar Mihai s-a aplecat și mi l-a adus.
Lasă, Țiți, toată hârtia asta! Ți le trimit eu pe toate după, să citești acasă. Acum trebuie să mănânci. Mai întâi apă. Ești palidă. Și pulsul ți-o ia razna. Da, sigur! mi-a apucat încheietura, clătinând din cap. Aer, mâncare, niciun congres!
Și, cu adevărat, nu mă simțeam bine, inima îmi bătea rapid, ca un ceas stricat.
Nimeni înainte nu avusese grijă de mine așa. Mai mult eu aveam mereu grijă de alții de mama, de soț, de fată. Mi se părea normal. Era greu, câteodată vroiam și eu să fiu în brațe, naivă, să râd la un pahar de vin ca actrițele din filmele romantice, dar niciodată n-am avut cum.
Mihai mi-a oferit această șansă.
M-am trezit fără să-mi dau seama la o masă cochetă, într-un restaurant de pe bulevardul Ștefan cel Mare, unde deja ni s-a adus suc proaspăt, portocaliu aprins, ca și cum în pahar ar fi fost strâns tot soarele, lămâile și portocalele sudului.
Ia, bea! Și apă. Așa… Dar ce comandăm de mâncare? a ridicat meniul Mihai.
Cred că mă plăcea mult. Eu, Aurelia, nu-s urâtă, subțire, fără nimic în plus. Aș fi putut avea succes la bărbați dacă nu… Dacă nu aș fi avut mereu pe față o mască de oboseală și deznădejde. Patruzeci de ani, familie, fără dragoste, totul e sec cum să mai fii ca trandafirul de mai?
Dar lui Mihai îi plăceau și cele obosite. Era pentru el… Țiți.
Nu-mi trebuie nimic. Mă reculeg și revin în sală! am șoptit.
Las-o baltă! a dat Mihai din cap. Dar întâi un chefal cu legume, salată și Țiți, ce bei?
Ridicase privirea spre mine, așa ștrengar, proaspăt, cu miros de colonie și țigară, cu biceps solid sub mânecă.
Mi-am dat seama că-s nebună. Un bărbat străin m-a adus la un restaurant, mă hrănește, îmi zice Țiți, îmi pune șuvița pe frunte la loc. Eu mă topesc, mă simt fără forță.
Unde Mihai mă atinsese, mă ardeau obrajii și aveam pielea de găină pe spinare.
Am băut vin alb, Mihai povestea cum, tânăr, lucra pe la construcții prin Bălți și apoi la Suceava, apoi pe la nord, pe șantiere, iar pe urmă…
Și apoi, Țiți, cu Ilie, prietenul meu, am făcut o firmă. Nu ceva mare, făceam case de vară, am strâns oameni la muncă, și au început să curgă comenzi. Lumea vrea bine, căldură, și noi știam cum să le aducem asta. Dar tu mănâncă, Țiți! Pentru tine! Doamne, de când te-am văzut am zis: Fata asta trebuie hrănită! Vrei să mai luăm ceva bun?
Eu am dat din cap că nu. Mă simțeam plutind. De la vin, de la mâncare, de la faptul că, pentru prima dată în zeci de ani, cineva m-a hrănit pentru că sunt fată, obosită și slabă.
Acasă nu era așa. Copilăria numai cu mama. Mama mereu la muncă, dis-de-dimineață deja dispărea. Eu mâncam singură, seara venea târziu, o așteptam, îi încălzeam cina, spălam vasele, apoi ea făcea duș și adormeam amândouă spre miez de noapte.
De Revelion, mama Maricica ajungea pe la unsprezece acasă. Lucra la magazin și ultimele ore aduceau vânzări bune.
Maricica intra obosită, palidă. Eu îi pregăteam rochia, o ajutam să-și prindă părul frumos, și mergeam amândouă printre musafiri.
Musafirii vecini, rude, prietene, mereu gălăgioși și plini de chef. Stăteau toți la masă, vorbeau, râdeau, iar eu aveam grijă ca mama să nu adoarmă după primul păhărel.
Mama bea doar țuică, șampania era moft. Țuica, dragă, veche, căldura sufletului!
Totul ar fi fost în regulă, dar corpul zdrobit al mamei ceda după primul păhărel; adormea cu capul pe masă. Eu o împungeam cu cotul, tresărea, începea să-și amintească pe unde este, apoi cerea alt păhărel, rostea urări, ciocnea vesel, dar undeva amar, dureros. Cum să fii tu, atunci, fetiță răsfățată? Nici vorbă.
Aurelia s-a măritat devreme. Doru, cu zece ani mai mare, serios, educat, dar rece, zgârcit la vorbe. Parcă m-a integrat într-un mecanism, șurubul lui potrivit, gospodină bună, nimic altceva.
Nici nu cred că-mi trebuia. Dragostea, pasiunea, emoțiile au fost la început, nu neg, trupul cere asta, dar după s-a stins. Cel mai important: era familia mea, apartament separat, două camere, balcon, bibliotecă mare, Doru la casă de cinste. Toți mă invidiau! Fără soacră, ce noroc…
De la naștere până la Mihai, am fost doar Aurelia, sau cu nume de domnișoară: Aurelia Ion.
Doru, mama, prietenele toți, Aurelia.
Și, dintr-odată, Țiți. Vin, gustări… Și interesează pe cineva la ce visează Țiți, ce vrea?
Pe Doru niciodată nu l-a interesat asta. Da, treburile casei, cumpărăturile sau vacanța, dar doar să-mi spună deciziile. Eu să nu comentez. Doru iubea aerul curat, nu admitea geamuri închise, nici dacă răcea cineva.
Dar Mihai, când am intrat în restaurant, a comandat loc călduros, fără curent.
Atent…
Întreba, eu răspundeam jenată. Da, am soț. Da, și o fată. Cum o cheamă? Tamara. Tomi e la universitate, la Litere; eu am găsit o profesoară grozavă la engleză, iar acum fata urmează să plece cu Erasmus.
Pe Tamara, cu Doru, am făcut-o pentru că a trebuit. Până să rămân gravidă, am tot încercat. Când, într-un final, a ieșit, Doru n-a pus niciodată mâna pe burtă, n-a vorbit cu copilul ca în filme. I se părea ciudat, deranjant. Să se nască, pe urmă mă ocup, te duc la control cu mașina, nu puneți prea multă bază pe răsfăț!
Mă ducea la consultații, m-a scos din maternitate, cu flori, conform obiceiului: Mulțumesc pentru fată. Era atent la greutatea noastră, la mâncare, noaptea se trezea la Tomi, la doctor mergea tot el. Când a venit asistenta să consulte bebelușul, Doru a verificat dacă s-a spălat bine pe mâini, a încălzit stetoscopul la respirație ca să nu fie rece.
Obosită? întreba prietena Galina, văzându-mă lividă, cu cearcăne. Da, copilul nu-i floare, e corvoadă! Doru te ajută măcar?
Eu ridicam din umeri. Ajută, cred. Dar pare mereu prea puțin…
Să-mi port crucea era aproape satisfăcător. Obosită, alergată, toți știau că mi-e greu, iar soțul mai și era dojenit: nu-și prețuiește soția lui…
Mihai, însă, a avut grijă de mine cu bunătate, m-a hrănit cu delicii, și eu mă rușinam și refuzam.
Hai, Țiți, nu mă supăra! se bosumfla el. Mănâncă! Nu te las altfel, înțelegi?
Mâncam supărată, îl priveam cu drag și tristețe.
M-a condus până la metrou, pe urmă am zis că-s ocupată și-am plecat.
Seara, pe mail, am primit notițele de la toate prezentările.
Pentru Țiți de la Mihai! scria în subsol.
Am închis repede laptopul, dar Tamara, cred, a apucat să citească.
Ce porecle absurde! am răbufnit. E-mailuri oficiale și scriu prostii!
Tomi deja era cu căștile pe urechi…
Auri, Tomi, am ajuns! Hai la masă! a răsunat vocea lui Doru în hol.
Doru, obosit de căldura înăbușitoare din maxi-taxi, și-a dat jos cămașa, a rămas în pantaloni, apoi și-a pus pantaloni scurți verzi cu palmieri, a deschis balconul, a inspirat adânc.
Mirosea a sudoare, ușor acru, cam de ieri.
Auzi, Auri, nu pot să mă spăl zilnic! Lasă-mă! Mă scarpină pielea după apă. Mâine, gata! se răstea când îl îndemnam. Gata, sunt terminat. Hai la masă.
Am mâncat în tăcere, fiecare cu gândurile lui. Eu la Mihai, la prospețimea și galanteria lui…
A doua zi, Mihai m-a sunat la serviciu.
Salut, Țiți! Ce faci? Ți-a fost dor de mine? Ai mâncat? vocea lui la telefon m-a blocat, m-am uitat să nu audă colegii. Mi se părea că urlă din difuzor.
Nu… nu am apucat încă. Mult de lucru, am bâiguit. Țiți. Eram Țiți, fragilă și tandră… Pe șira spinării, fiori.
Lasă tot, vino jos. Sunt la cafeneaua voastră, nu-i cine știe ce, dar trebuie să mănânci! Hai, hai! Te aștept!
Am mormăit ceva, m-am scuzat la colegi, am intrat în lift obrajii îmi ardeau, de râdeau și pereții. Parcă toți au înțeles că plec la întâlnire.
Da, eu singură îi ziceam amant. Era palpitant, obraznic.
Azi Mihai era în tricou și blugi, din nou rebel și proaspăt.
Pe cafea, îi povesteam despre copilărie, Mihai mă asculta.
Țiți, tu ești frumoasă, știi? m-a întrerupt brusc. Hai să-ți iau ceva! O rochie. Cunosc pe cineva la buticuri. Îți vreau să te văd în rochie!
Și m-a văzut. Nu atunci, dar seara, când m-a luat la Victoria Shopping Center și s-a așezat pe canapea, iar vânzătoarele stăteau pe lângă Țiți, debusolată.
Doamne, cu ce poftă mă privea! Ca un flămând. Doru nici nu se compara.
N-am văzut așa privire! i-am șoptit după aceea Galinei, amica mea de-a dreptul. Doar în filme. N-am crezut că și eu pot simți așa. M-am simțit femeie. Mi-a plăcut, oricât de rușinos e.
Dar cu Doru cum rămâne? a întrebat pe bună dreptate Galia, după.
Nu știe, nu trebuie să știe. Nici eu nu știu ce va fi! Să nu-i zici nimic! Ține rochia la tine, că eu cum să-i explic?! E scumpă! Doamne, ce fac acum?!
Galia a ridicat din umeri. Ce-o fi, o fi.
Nu știu, Aurelia… Îți bați joc parcă… Doru, ăsta al tău, adu-ți aminte că și-a bătut picioarele până la Băcioi să cumpere lapte proaspăt. Muncește, se zbate. Alții ar lenevi la televizor, dar el cap de familie. A luat mașină, a făcut reparații, la mare v-a dus anual. Parcă-i de dat la schimb? Pe Mihai, de unde are atâția bani, cine-i el de fapt?
Nu știu, nici nu mă interesează. E groaznic cu Doru, o să-mi vină să vomit! Tu doar mă invidiezi!
Galia a dat din nou din umeri poate chiar mă invidia, dar nu pentru Mihai, ci pentru soțul meu…
Eu am început să stau mai mult pe afară, găteam repede, nu mâncam, doar mestecam ceaiul uitându-mă în gol.
Mamă, ai de gând să-mi tai și mie o felie de pâine? o auzeam pe Tomi. S-a terminat oricum, spunea ea iritată.
Dădeam din cap, mă bosumflam și mergeam în altă cameră. Să visez.
Doru și Tomi mă priveau mirați.
Visele mă țineau de mână cu orele, cu palmele ude de emoție.
Mihai era blând, săruta cu pricepere, râdea de stângăciile mele, mă răsfăța, îmi dăruia daruri pe care le ascundeam la Galia, arunca bani pe card, uneori trimisese mesaje în miez de noapte. M-am ascuns în baie să le citesc și apoi să le șterg. Am stins telefonul, am dat cu apă pe față, m-am întors în pat.
Doru s-a întors pe partea cealaltă, m-a prins în brațe cu mâna grea, a icnit ceva. Am răspuns la întâmplare, am înțepenit. E păcat că Doru există… Păcat că n-am știut, până la Mihai, cum e să fii Țiți, drăguță, de dorit, frumoasă. Atâția ani duși pe apa sâmbetei…
Dar acum Mihai e fericirea mea.
Ne întâlneam la Mihai acasă, apartament mare, ferestre până jos, fără perdele, dincolo de geam Chișinăul luminat splendid. Te lua amețeala de la șampanie și parfum. Așternuturile de mătase reală…
Lumea se spărgea în mii de licăriri, artificii în suflet, risipite pe așternut ca diamante. De vis…
Acasă era tot mai greu. Mă simțeam privită. Tomi mă suspecta, Doru mă privea rece.
Găseam scuze să vin târziu, când toți dormeau. Atunci stăteam veșnic pe bucătărie, beam cafea amară, și visam…
Aurelia, unde ești? Am luat varză, trebuie să o tocăm vocea lui Doru mi-a intrat direct în suflet. Speriată, m-am uitat la Mihai care înota la bazin. Mă fulgeră frigul; era bazin descoperit.
La bazinul Lacul Sărat n-am fost niciodată, Mihai m-a dus azi, mi-a zis să îmi iau costum, am înotat amândoi sub aburul lăsat de apă peste aerul rece. Puțini oameni, liniște. Dacă urcai la trambulină, vedeai luminile de la patinoarul din Parcul Valea Morilor. Dar eu nu mă uitam, mă uitam la cavalerul meu. Găsisem, în sfârșit, iubirea. Doamne…
Varză? am bâiguit, înfășurată în prosop. Las-o. Vin târziu. Eu… sunt cu Galia la bazin. Mi s-a zis să-mi întăresc spatele. Am luat abonament. Facem varza mâine. Gata, scuză-mă, Galia mă cheamă. Pa!
Am închis, m-am bâlbâit la prietena să nu cumva să-l sune pe Doru.
Am sunat-o, i-am povestit repede de bazin, dar ea a răspuns calm:
Aurelia, ți-am adus chimen. Știu că pui la varza cu chimen. Am trecut pe la voi, Doru deja fierbea apa, liniștită. Ți-am adus chimen a repetat clar.
Am strâns din buze, l-am căutat din ochi pe Mihai. El, deja pe trambulină, își arăta mușchii, fetele râdeau încântate.
Gata, fetelor? Unu, doi, trei! a strigat Mihai, a sărit perfect, a ieșit la suprafață, mi-a făcut cu mâna. Auri, vino și tu! E abia începutul serii!
Fetele s-au întors să se uite la mine. Eu iarăși m-am simțit obosită, banală, cu burta fâlfâind, coapsele moi. Înotam caraghios, ca o broască, cu fața suferindă.
Noile Țiți ale lui Mihai au început să se joace, să-i dea târcoale în apă.
El râdea, nu-i păsa că nu mai eram lângă el. Știa eltreburi, familie, varză… Să plec!
În hol era întuneric, și în cameră la fel. Doar pe bucătărie ardea lumina.
Doru, tăcut, a pus în fața mea tigaia cu ouă ochiuri.
Flămândă după bazin? Hai, mănâncă. Să-ți dau salam? și mi-a turnat ceai.
Am refuzat dând din cap. Evitam orice contact vizual, luam furculița, mă făceam că ciugulesc.
Știe sau nu? Și ce fac acum? De ce e așa calm?
Auri… după un timp, murmură Doru. Galia a adus niște pachete. Se băga peste tot, am poftit-o afară. Dar pachetele aici… a arătat sub masă. Zicea că-s ale tale. Da nu-s, nu?
Am ridicat încet colțul feței de masă și am privit pachetele. Am ridicat din umeri.
Exact, prostii! a părut ușurat Doru. Fă-mi și mie ceai. Sau, mai bine, scoate coniacul. Am chef de-un pic de coniac, a cerut el.
Am sărit, m-am dus la dulăpior și deodată m-am oprit în loc.
Țiți, am auzit vocea soțului, m-am întors speriată și i-am privit ochii. Zic, Țiți e pe masă, fă curat. Tomi iar a fărâmitat pâinea. Ia cârpa și șterge, a continuat încet, apoi m-a privit greu din sprânceană și s-a întors…
Am băut coniac împreună, tăcuți, evitându-ne privirile.
La un moment dat, Doru s-a ridicat și a plecat.
Galia, înțelegi, a plecat! A luat hainele, a lăsat cheile pe noptieră. Galia! plângeam la telefon, privind oglinda și văzând figura prăbușită a unei Țiți care, cu trei ore în urmă, încă înota cu Mihai. Încă simțeam miros de clor, și mă durea spatele de oboseală. Galia! Cum a putut? E posibil să părăsești așa, ca bărbat?
Am strâns pumnul și am izbit masa.
Chiar ca un bărbat adevărat, Aurelia. Altul te bătea, nu te lăsa. Doru a plecat. Din propria casă. Și ai tupeu să-l vorbești? a răspuns Galia cu ironie. Știi, n-am înțeles niciodată de ce nu merge la voi? Aveți bani destui, Tomi e la școală, Doru muncitor, n-alcoolic. Da, tace. Dar e mai bine decât unul care te-ar beșteli și ar aduce găinatul acasă! Dar tu vrei viață frumoasă, și mângâiere, da? Dar nici tu nu i-ai zis niciodată un cuvânt bun, o laudă. Și bărbații-s tot ca niște copii! Laudă-l, și-ți aduce lumea la picioare! N-ai, Auri, sprijin la mine acum. Noapte bună.
Am pus mobilul pe masă, m-am ghemuit pe scaun și am început să plâng…
Tamara și-a terminat sesiunea, a plecat la rude pe la țară. Cu mama n-a mai vorbit, a lăsat doar un bilet.
… Mihai a apărut după o săptămână, la scara blocului, roșu la față de ger.
Salut, Țiți! a zbârnâit el din gulerul hainei de piele. Ți-a fost dor?
I-am dat câteva apeluri, voiam să plâng la el, dar nu răspunse. Acum, deodată, era acolo.
Mihai… Ce cauți aici?
Mi-am căutat cu privirea mașina.
La tine, Țiți. A venit vremea să dai înapoi, Țiți! a pus brațul pe umerii mei.
Ce să dau? Ce vrei?
M-am speriat, voiam să-l dau la o parte, însă strângea tare.
Te-am hrănit, nu-i așa? Ți-am făcut mofturi? Acum am nevoie de o mână de ajutor, pisico. Dă-mi bani. Probleme. Aveți apartamentul mamei tale vreo 700.000 lei o scoatem. Hai să-l vindem. Și pe-al vostru. Hai, acasă, să discutăm!
Țiți a izbucnit în plâns, s-a înțepenit, a început să cadă în zăpadă. Mihai m-a eliberat, s-a clătinat, a căzut, oftând.
Lângă el stătea Doru, fără căciulă, ciufulit, furios. Agita pumnul.
Ieși! Ieși de aici! În secunda asta, că n-ai să mai numeri oasele! a zbierat el și s-a năpustit. Eu l-am apucat disperată de mână.
Mihai, parcă tot a înțeles cine e, a zâmbit veninos, dar a amuțit după o scatoalcă la obraz.
Dispăre de lângă Aurelia! a tunat Doru, a ridicat căciula din zăpadă, s-a șters, și s-a întors la mine. Mergem acasă. E frig…
Despre ce au vorbit și cât au suferit acea noapte, doar luna și vântul care bătea pe la geam știu. Două cești de ceai neterminate pe masă. Ceasornicul bătea. Și apoi, totul s-a scufundat în întuneric ei, soț și soție, deciși să meargă mai departe…
Nimeni, niciodată, n-a mai strigat Țiți! după mine. Dacă aud, tresar și mă întorc.
Mihai n-a mai apărut niciodată. S-a răcit, că a dat de-un soț prea insistent.
Auzindu-mă întâmplător, într-un troleu, vorbind despre apartamentul mamei, despre cât de singură și nefericită mă simt, Mihai a mirosit că poate ajuta, să rezolve problemele mele și ale lui. Dacă manevra cu băgare de seamă, ieșea pe plus. Dar s-a grăbit. L-a strâns Ilie cu datoria, l-a ars până la os… Așa că a riscat, a încercat să mă forțeze să vând. Nu i-a mers. Nu-i nimic! Sunt pe lume destule Țiți, ancorați, triști, mereu în suferință. Mihai o să le găsească și o să le fericească. Și-apoi, cine știe, poate își recuperează datoria…
Dar a trebuit să părăsească apartamentul cu mătase și vedere spre Chișinăul luminat. Nu-i nimic, viața merge înainte. Poate are și el vreo lecție de învățat…
Am învățat, cu amar, că fericirea pe care o cauți în alții te poate arde, că fuga după ceva nou poate strica tot ce ai. Și că, până la urmă, tot cu cei de acasă rămâi. Și cine nu te mai strigă niciodată Țiți, poate totuși încă te iubește, în felul lui.
