Silvana, ai merge, te rog, până la magazin după o pâine? vocea răgușită și privirea încețoșată a mamei de 45 de ani abia de reușea să se oprească asupra siluetei subțiri a fetiței de șapte ani, care a înghițit pofticioasă la auzul cuvântului pâine.
Sigur, mămico
Silvana aștepta cuminte bancnota pe care vânzătoarea de la non-stopul din colț, tanti Liuba, o primea mereu cu oftaturi și zâmbete obosite. Îi dădea Silvanei o pâine rotundă, uneori împingându-i pe furiș o ciocolățică sau o mână de bomboane în palmă.
Vai sărăcuța copilului, măi! Așa îngeraș crește în casa unor oameni pierduți pe alcool ofta tanti Liuba, sorbind dintr-un pahar de cafea solubilă.
Silvana, încercând să nu inspire ademenitorul miros al coajei crocante, alerga spre casă. Dacă se purta frumos, mama îi rupea mereu o coajă, peste care întindea două-trei bucăți de șprot, picurând ulei dulce tocmai bun să îmbibe miezul de pâine. Fetița savura încet-încet această delicatesă modestă. Judecând după muntele de sticle, părinții așteptau musafiri deci cină nu va mai fi. Cel mai important era acum să iasă neobservată din casă, să nu dea ochii cu ai săi. Dacă era prinsă, risca bătaie. Data trecută, tata i-a tras o palmă zdravănă, de i-a țiuit capul două zile și i-a curs sânge din nas.
Silvana a ieșit din bloc. Mai avea un sfert de coajă și o mică șprotă întreagă. Afară era liniște, chiar dacă era vreme frumoasă de primăvară. Nu prea vedeai lume, de undeva răsuna muzică veselă, iar în buzunar o așteptau două bomboane de ciocolată. Îi era atât de bine Astăzi nu era frig să colinde străzile, iar dacă nu avea unde merge, putea intra la tanti Liuba, care sigur o servea cu niște cafea cu frișcă și zahăr. Silvana mergea încet, studiind ferestrele luminate, visând la ziua în care va avea o prietenă. Atunci ar fi cu adevărat fericită ar avea cu cine visa, vorbi și, când nu poate merge acasă, ar avea cu cine să-și împartă tăcerile.
Un scâncet slab, venind din tufele lângă ghenă, a oprit-o din visare. Silvana a privit cu grijă grămada de cârpe ce miroseau urât. Într-o cutie veche de pantofi, stătea un pisoi tărcat și mieuna încet. Silvana i-a întins mâna, iar motănelul a mirosit-o. Miresma șprotului i-a provocat răbdarea și a început să-i lingă degetele cu poftă. De la atâta gâdilitură, Silvana a început să chicotească.
Ehei, ți-e foame, nu-i așa? Ia uite ce ți-am adus! Silvana a pus solemn în fața motănelului întreaga bucățică de șprot, băgându-și în gură ultima coajă de pâine.
Hai, mănâncă.
Pisoiul s-a năpustit lacom asupră-i. Torcea și înghițea cu lăcomie, șuierând când Silvana încerca să-l mângâie.
Ușurel, nu te grăbi! Să nu te doară burtica, mi s-a întâmplat și mie, i-a zâmbit micuței feline.
Ce zici, vrei să te iau acasă la mine? O să-ți spun Brîndușel și mereu vom împărți mâncarea, Silvana a ridicat gingaș motănelul, adăpostindu-l la piept.
Felinarul galben ca mierea de mai lumina trotuarul pe care pășea fetița, vorbind cu gurița ei veselă la gulerul cu blăniță ieșită din geacă.
***
Acasă era liniște. Pe masă doar sticle goale, farfurii murdare și o scrumieră plină. Boilerul duduia, ceasul ticăia absent. Silvana s-a prăbușit pe scaun, a lăsat pisoiul pe masă, iar acesta a cercetat cu suspiciune un pahar gol.
Nu, Brîndușel, nu! Asta-i băutură rea, n-o încerca, că ajungi ca oamenii mari și nu ne mai putem juca împreună! l-a strâns la piept, să nu-l piardă. Motănelul a tors liniștit, întinzând lăbuțele pe nasul fetei, parcă spunând: Hai, liniștește-te, suntem o echipă!
În noaptea aceea, Silvana a dormit dulce. Visase ceva extraordinar, cu gust de înghețată de banane și plăcinte cu vișine. Brîndușel s-a ascuns la pieptul ei și torsul lui a ținut-o de mână în somn.
Dimineața, tatăl, văzând pisoiul, a început să urle groaznic și a ordonat ca diavolul ăsta să dispară din casă. Mama fuma altă țigară, cu prosop umed pe frunte, și i-a șoptit răgușit fetei să ducă pisoiul cât mai departe, să n-avem păcate.
Înghițind lacrimi amare, Silvana s-a așezat în fața blocului, cu motănelul în brațe. Nu știa la cine ar putea să-l lase; la ghenă iarăși nu-l putea părăsi, era cel mai bun prieten al ei. Plângând, a pornit spre magazinul lui Liuba, unde i-a povestit pe nerăsuflate ce s-a întâmplat și a rugat-o să-l primească pe Brîndușel acolo, promițând că îl va vizita, hrăni și educa în fiecare zi. Femeile n-au putut refuza copilul l-au lăsat pe motănel în magazie, pe un cojoc vechi și într-o găletușă de plastic tăiată de la maioneză.
Toată primăvara și vara, Silvana alerga la Brîndușel, rupând o bucățică de pâine din fiecare franzelă cumpărată, pentru care acasă lua adesea bătaie. Dar ce mai conta? Avea un adevărat prieten! Fetița îi povestea motanului tot ce i se întâmpla, iar Brîndușel se tolănea pe genunchii ei obraji și torcea. Tanti Liuba, vărsând resturile de prânz în castronașul lui, într-o zi s-a uitat atentă:
Vai, fată dragă, n-am văzut aș motani! Ce ochi are Ia vino, Olie, să vezi, și amândouă priveau la ochii adânci, plini de căldură, ai motanului, care torcea fericit, plin și mulțumit.
Până toamna, Brîndușel a devenit un motan splendid. Nimerit cu blană deasă și ochi fermecați clienții încercau să-l ia acasă, dar el nu se lăsa decât cu Silvana.
Într-o zi, Silvana n-a mai venit deloc. Nu apărea nici după pâine, nici la motan. Liuba s-a neliniștit că s-o fi îmbolnăvit. Dar, într-o zi, Silvana a venit. Avea obrajii palizi pătate de vânătăi, iar buza de jos cu o coajă urâtă. Femeile au privit-o înmărmurite, iar fata a murmurat scurt:
Am căzut
În spatele magazinului, cu fața în blana moale a motanului, fată a plâns mult, povestindu-i prietenului ei. A adormit acolo, strânsă la pieptul lui. Tanti Liuba a ridicat-o și a acoperit-o cu pătura uzată de pe canapeaua micii anexă. A telefonat la domnul Vasile, polițistul din sector, dar acesta a oftat, zicând că dovadă de bătăi nu-i, și a zis că nu vrea să se bage cu ăștia. Femeii i-a venit să plângă și-ar fi dorit o fetiță ca Silvana, mai ales că nu avea copii.
Brîndușel se învârtea neliniștit în jurul divanului, mirosind grijuliu fața Silvanei apoi a dispărut. Noaptea întreagă fata a dormit în magazie; nimeni nu a întrebat-o de ea acasă.
Dimineața, când s-a trezit, tanti Liuba i-a făcut sandwich-uri cu ceai dulce și a rugat-o să stea cu tanti Olia la tejghea până merge ea să rezolve treabă importantă. Silvana a acceptat cu bucurie, iar femeia a pornit hotărâtă spre casa părinților fetei. La intrare, a întâlnit însă pe domnul Vasile:
Stai, unde te duci? Avem crimă acolo. Mai bine nu te amesteca. N-ai văzut-o pe micuța Panfil ieri noapte?
Silvana? Dar cine a murit? Liuba s-a uitat speriată la ferestrele blocului.
Pe ai ei. Îi căutăm de zor, crezând că fata a dispărut. Nu da alarma, fata dormea la mine în magazie, e sănătoasă. Dar cine i-a ucis?
Probabil bețivii, că-și taie gâturile, iar noi să ne omorâm cu actele. Auzi, Liuba, poți s-o ții pe micuță câteva zile? Până găsim rude, să nu ajungă la orfelinat. Că de n-apuci să termini hârtiile, apare sigur o mătușă uitată prin sat.
Abdolut! Liuba simțea inima alergându-i de bucurie; n-o durea deloc de părinți. A alergat fericită înapoi în magazin.
Discutând în șoaptă cu colegele, au decis să nu-i spună încă despre moartea părinților. Au zis doar că mămica e de acord să rămână la tanti Liuba câtva timp. Silvana a sărit bucuroasă: poate învață să lucreze la casa de marcat!
Din ziua aceea, Brîndușel n-a mai apărut. Silvana l-a căutat peste tot, o striga la ghene, dar pisoiul nu mai venea. Hrana lui rămânea neatinsă.
Tanti Liuba se temea de clipa când ar putea fi luată fata. Într-o zi, a mers la Protecția Copilului, cerând să o adopte. Însă i s-a refuzat era singură, necăsătorită, lucra nopțile. S-a rușinat de nepotrivirea ei socială, dar nu s-a descurajat. A tot insistat. Timp de două luni, Silvana a devenit sufletul casei, învățând să facă omletă, să citească și să facă ordine, bucurând obosită femeie.
Pe 3 noiembrie, în prima zi cu zăpadă, Silvana a împlinit 8 ani, suflând în lumânările de pe tortul de miere cumpărat de la magazin. S-a întors spre tanti Liuba:
Vreau să trăim împreună mereu, tu să fii mama mea!
Și eu atât îmi doresc, Silvana, a șoptit Liuba cu ochii umezi.
Cineva a bătut la ușă. Nu așteptau pe nimeni, așa că femeia s-a mirat când, în prag, a apărut un tânăr impunător.
Bună ziua, sunt de la Direcția pentru Protecția Copilului din Chișinău. Am primit dosarul dumneavoastră, am venit să vă cunosc personal, a dat mâna.
Poftiți, nu așteptăm pe nimeni, l-a invitat în bucătărie.
Poftiți la un ceai! Tanti Liuba a luat unul cu aromă tropicală, nemaipomenit! Silvana a pus cana în fața oaspetelui.
Da, și tortul acesta l-ai făcut tu?
Da! Azi am opt ani. La anul merg la școală! a dat din cap cu importanță.
Să mergi la școală e foarte bine. Și cum îți este aici? Povestește!
Foarte bine! s-a luminat Silvana
Au stat mult la masă, povestind, tânărul cu costumul scump, fetița și femeia cu inima plină de iubire.
Din păcate, trebuie să plec, tânărul s-a ridicat. Și-a scos mapa și a dat femeii un dosar gros:
Doamnă Liuba Panfil, mâine mergeți la Judecătoria Sectorială, lăsați actele la grefier, scrieți cerere, veți primi toate lămuririle. Procesul nu durează mult; apoi o puteți lua pe Silvana acasă.
Chiar o pot lua?! Liuba, uluită, nu-și găsea cuvintele. Pentru fetiță, totul era simplu: l-a îmbrățișat cu putere, repetând:
Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!
Mulțumesc a șoptit tanti Liuba, cu lacrimile fierbinți gata să-i sară din ochi.
Să ai grijă de ea, i-a spus bărbatul, întorcându-se. Pentru o clipă, Liuba a simțit că ochii tânărului semănau cu ai lui Brîndușel: adânci, liliachii, ticsiți de căldură și înțelegere
Viața îi poartă adesea pe copii și adulți prin încercări amare, dar până și în cele mai grele momente, prietenia, bunătatea și credința într-un viitor mai bun pot deschide ușa către o familie adevărată. Fericirea nu vine întotdeauna de la cei ce ar trebui să aibă grijă de tine, ci poate apărea acolo unde există o inimă caldă și brațe deschise.
