Maria ședea lângă scara blocului. Toți vecinii știau că familia din apartamentul 22 plecase pentru mult timp, iar acum în curte apăruse o cățelușă hotărâtă să-i aștepte, orice ar fi…
Era începutul anilor 90 într-un orășel din Moldova. Într-o dimineață de iunie, în fața librăriei s-a auzit deodată un scârțâit brusc de frâne. Vânzătoarele au ieșit alergând la sunet, dar trotuarul era aproape pustiu…
La marginea drumului zăcea o cățelușă. Se plângea încet și încerca în zadar să se ridice, dar lăbuțele din spate nu o ascultau deloc.
Cea mai îndrăzneață dintre fete, Camelia, s-a apropiat imediat și a început să îi vorbească blând, mângâind-o cu grijă pe cap și pe spate, încercând să vadă ce pățise.
Ce-i cu ea, Cami?
Alături, dar ținând distanța, stăteau Ana și directoarea, Irina Gheorghievna. Le era teamă să vadă ceva prea grav, deși nu observaseră răni vizibile. Dar felul în care cățelușa își târa labele din spate arăta clar o problemă serioasă.
Haideți să o ducem în magazie, a propus Camelia. Poate își revine. N-o putem lăsa afară.
Ana a privit întrebător spre directoare, care, după o ezitare, a acceptat:
Bine, punem ceva pe jos… Poți s-o ridici singură?
Pot, a răspuns Camelia, evaluând cum să o apuce.
Cățelușa era o corcitură, mijlocie, cu ceva dintr-un spitz după expresie. Săracă, murdară, fără zgardă probabil trăise pe stradă.
Toată ziua a stat întinsă în magazie. Spre seară, revenindu-și puțin, a băut apă și a mâncat ceva oferit de fete, fără să se ridice. Să se miște tot nu putea.
A doua zi, Camelia l-a rugat pe tatăl ei să treacă pe la librărie în pauza de prânz și să ducă cățelușa la veterinar.
În oraș era un singur cabinet mic veterinar, fără aparatură, nici măcar radiograf, aşa că doctorul nu le-a putut spune nimic sigur:
Poate își revine, a spus el serios. E tânără și rezistentă. Cu îngrijire, trăiește. Dar de mers… greu de crezut.
Drumul înapoi a fost în tăcere. Camelia stătea cu cățelușa în brațe, tatăl mai arunca o privire în oglindă și ofteza. Seara, la masă, a spus:
Camelia, să nu te lipsești prea tare de ea. N-o obișnui la tine. În toamnă tot plecăm.
Da, tata, a răspuns ea încet.
Cățelușa a primit numele Mara. A rămas în magazia librăriei. Două săptămâni a stat mai mult întinsă, apoi a început să iasă târâș în curte, trăgând lăbuțele după ea.
Ce facem cu ea? Afară e pierdută, acasă n-o ia nimeni discutau vânzătoarele. Măcar Irina Gheorghievna ne lasă să o ținem aici.
Mara părea împăcată cu boala. Explora curtea încet, mirosind tot, își făcea treburile și se întorcea la locul ei.
În weekend, fetele o luau pe rând acasă. Doar Camelia refuza: peste câteva luni urma să se mute la Iași, tata fusese transferat, iar familia mergea după el. Știa bine cu cât se atașa mai mult, cu atât despărțirea ar fi fost mai grea.
Atașamentul însă, era deja acolo, încă din prima clipă când privirile lor s-au întâlnit pe asfalt. Mara o privea altfel, cu blândețe și loialitate.
Totuși, odată, Camelia a fost nevoită să o ia acasă celelalte nu puteau.
Doar o dată! s-a apărat ea în fața tatălui. Restul au plecări, grătare
Noi tot la țară vrem să mergem, s-a auzit vocea mamei din bucătărie.
Mara s-a dus direct spre ea. Părea că înțelesese cine avea ultimul cuvânt. Lăbuțele târâte stârneau milă, iar Mara a folosit și privirea aceea tristă, flămândă, și într-un minut mama deja exclama:
Vai de capul tău, sărmana Vrei să mănânci ceva? Camelia, n-o hrăniți la librărie? Las că o luăm cu noi la țară. Tata face grătar, o să-i placă
Camelia s-a uitat semnificativ la tată, care a dat doar din cap.
La țară, Mara era în al nouălea cer: grătare, și câinele vecinului Bursuc, care a primit-o ca o veche prietenă. A doua zi, revenită acasă, s-a așezat lângă patul Cameliei de parcă ar fi fost locul ei dintotdeauna.
A doua zi a fost șocantă pentru Mara, dusă din nou la librărie. A fost anxioasă toată ziua, iar când a fost scoasă în curte, a dispărut.
Fetele au căutat-o, au strigat-o, dar Mara nu s-a mai întors până la închiderea librăriei.
Camelia era distrusă. A mers pe jos acasă, chemând-o mereu:
Mara! Mara, unde ești? Hai, găsește-te
Și Mara a apărut chiar lângă scara blocului, abia vie. Se vedea cât de greu îi fusese. Dar când a văzut-o pe Camelia, a explodat de bucurie: scâncea, lingea mâinile, se agita, de parcă și coada i s-ar fi mișcat.
Să o ducă din nou la librărie nu mai avea sens își știa drumul spre casă. Camelia nici nu ar mai fi putut.
Și acum ce facem? întreba tatăl, privind Mara fericită la picioarele fiicei.
O să o tratez, tata. Și sper să mă ajuți.
Peste o săptămână începea concediul Cameliei; apoi voia să demisioneze. Cele două luni și jumătate până la mutare decisese să le dedice Marei.
Tatăl le-a dus de câteva ori la centru, la Chișinău, unde era clinică cu radiograf. Medicii nu promiteau nimic, dar au acceptat să tăie deci era o șansă.
Camelia și Mara s-au mutat la țară. Camelia se îngrijea de ea în fiecare minut: medicamente, masaje, exerciții. Cățelul învăța din nou să meargă.
La început părea zadarnic. Dar părinții remarcau subtile îmbunătățiri: lăbuțele nu mai erau chiar inerte, deși se împrăștiau.
După o lună, Mara alerga deja după Bursuc, șchiopătând haios, iar după încă o lună rămăsese doar o mică șchiopătare.
Camelia se bucura pentru Mara, dar suferea gândindu-se la despărțire. Timpul era pe sfârșite.
Vecina, stăpâna lui Bursuc, a sugerat:
Las-o la mine. Ei doi se înțeleg bine, și curtea e cunoscută, n-o să-i fie așa dor
În ziua plecării, Camelia a dus-o pe Mara la vecină, în vizită la Bursuc. Seara, familia deja era în tren spre București. Aveau escală spre Iași și după, la Suceava.
Cum au ajuns și s-au instalat, Camelia a sunat-o pe vecină. Și a aflat ce se temea cel mai mult.
Noaptea, Mara a simțit ce era în neregulă și a săpat mereu sub gard. Dimineața, în curte era doar Bursuc. Înțelegând că nu era rost de așteptare, vecina a mers la blocul Cameliei.
Și a văzut-o pe Mara la scară. A recunoscut-o, dar a mârâit, arâtând clar că nu voia să plece. S-au adunat vecinii, toți știau că familia din apartamentul 22 a plecat. Acum, la scară, ședea o cățelușă hotărâtă să aștepte cât era nevoie.
Camelia lua legătura regulat cu Olga, vecina din apartamentul 23. Olga o ținea la curent:
Mara șede la scară ca un străjer! Nu lasă pe nimeni să se apropie. Am tot încercat să o iau cu bunătăți și salam, dar nimic!
Camelia a vrut să-i trimită lei pentru mâncare, dar Olga a refuzat:
Vai de mine, Maria dragă O hrănește tot blocul! Ce bani să îți iau?
A venit iarna. Locatarii, inclusiv Olga, o lăsau pe Mara în scară să se mai încălzească. Urca la etajul trei, unde era apartamentul 22, și se așeza pe covorașul din față. Parcă știa că nu sunt acasă, și cum simțea că s-a încălzit, ieșea din nou afară să vegheze cu tăcere.
Camelia ținea legătura și cu fetele de la librărie. Ele veneau uneori să viziteze câinele cunoscut. Mara le recunoștea cu bucurie, primea cadouri, dar să plece cu ele nu accepta.
Sufletul Cameliei era sfâșâiat. Voia să lase totul și să se întoarcă, dar greutățile vremii o țineau la depărtare. În anii 90 oamenii trăiau greu și fiecare bănuț conta.
Abia în iunie a reușit să se întoarcă. Apropiindu-se de bloc, a văzut-o pe Mara. Stătea nemișcată, ciulind urechile, dar din tremurul corpului era clar: îl recunoscuse, dar încă nu îndrăznea să creadă în fericire.
Au venit îmbrățișările, lacrimile, și sentimentul unui miracol. Inima Cameliei părea să sară din piept, iar Mara la fel.
Vara a trecut pe nesimțite. În august au venit părinții tata avea o lună concediu, iar în septembrie mergea din nou la muncă departe, încă un an. Camelia îi ruga să o ia pe Mara cu ei. Mama privea întrebător spre tata, care era tăcut, încruntat și oftea. Drumul era lung și greu chiar și pentru oameni, ce să mai spunem despre o cățelușă care abia cunoștea transportul.
Tensiunea plutea în aer. Mara simțea nervozitatea familiei și nu se dezlipea de Camelia. Într-o dimineață, tata a spus, fără alte cuvinte:
Pregătește-te, și Mara mergem să-i facem documente. Fără vaccin, nici trenul, nici avionul nu o primește.
Veterinarul local a acceptat să-i facă pașaportul și să-i pună stampilele contra câteva borcane cu dulceață de cireșe, pe vremea aceea procedurile erau mai puțin stricte. Seara, tata a cusut pentru Mara o botniță nu se găseau ușor accesorii pentru câini. Mara, care nu purtase niciodată așa ceva, a stat cuminte la probat, de parcă simțea importanța momentului, cu capul ridicat și ochii strălucind.
Gata, vii cu noi, a spus tata la ultimul nod. Să nu ne dezamăgești, Mara
Mara nu a dezamăgit. Familia nu a regretat nicio clipă hotărârea. Au mers cu trenul, apoi taxiuri, microbuze. Mara a zburat cu ei pe avioane militare la Iași, Galați, Constanța. După un an, familia s-a întors acasă.
Mara a trăit lângă ei treisprezece ani frumoși, buni și plini de fidelitate, mereu lângă Camelia, oriunde ar fi mers.
Viața nu e despre cât de mult primim, ci despre cât de mult ne dăruim. Loialitatea, curajul și dragostea nepoftită, ca cea a Maraei, ne arată adevărata bogăție a sufletului și faptul că acasă nu e doar un loc, ci brațele care te primesc indiferent de drum sau obstacol.
