Ion a prăjit cartofi, a deschis un borcan cu castraveți murați. Astăzi se împlinește un an de când nu mai este Ileana a lui. Dintr-odată, s-a auzit o bătaie în ușă. Ai venit, a zâmbit bărbatul văzând-o în prag pe vecina sa, Viorica, și a invitat-o la masă. Au stat, au tăcut, au lăsat amintirile despre Ileana să plutească printre ei. Deodată, Ion a scos din buzunar un plic. Viorico, plicul ăsta mi l-a dat Ileana înainte să plece, a spus Ion molcom, întinzându-i plicul femeii. Dar e pentru tine, nu? s-a mirat ea. Citește-l și ai să pricepi, i-a șoptit Ion. Viorica a desfăcut plicul, a citit și a rămas fără grai.
Ginerică promisese să vină după Viorica Ionovna sâmbătă dimineața. Păcat să plece de la casă de la țară, dar gata cu octombrie. Apa s-a închis, e momentul să se întoarcă la oraș.
Viiii-oorica! Tu ești acasă?, s-a auzit vocea vecinului Ion Petrescu, bătând la ușă.
Intră, Ioane, încă n-am plecat. Îmi adun lucrurile, ginerică trebuie să vină poimâine, mi-a promis. O să mă certe iar că am prea multe plase. Dar ce să fac, n-am decât câteva haine, restul sunt, ce crezi, doar recolta… Am uscat mere, a fost an cu roade multe. Castraveți la borcan, zacuscă, dulceață. Cum să le las? Pentru cine le-am făcut, nu pentru ai mei? Mie nu-mi trebuie mult.
Așa e, Viorele. Și eu plec mai târziu. Mai stau o vreme, că-i tare frumos toamna. Ileana tare iubea toamna… Dar uite, de ce am trecut: mai ții minte cum încheiam sezonul la țară cu toții? Era și Serghei al tău, eram tineri, copiii mici. Acum cresc buruieni, pe atunci totul era curat, meri abia plantați. Azi e un an de când nu mai e Ileana. Mă gândeam să o pomenim scormonea Ion un plic în mâini Singur nu pot, dar împreună merge. Poate vii pe la mine, am prăjit cartofi. O să tăcem, o să ne amintim de Ileana… Ei, am și ceva să-ți spun. Ce zici?
Sigur, Ioane, uite niște castraveți murați de la mine. Într-o jumătate de oră ajung, să vezi ce haos am cu bagajul.
Au fost prieteni mulți ani. Au ridicat casele împreună, au plantat copaci, și-au ajutat unii altora mereu. Ziua de naștere pe terasa de la vie, toți împreună. Vara era ca o viață mică pe care o trăiau la comun. Acum, Viorica vara are nepoții la ea tot timpul, nu duce lipsă de gălăgie. Pe Serghei l-a pierdut de șapte ani, dar Ion și Ileana s-au ținut mereu aproape. Sau s-au ținut, că Ileana toamna trecută s-a dus. Se lăuda că a slăbit, arăta ca un manechin, iar după… Vara asta a fost și mai ciudată. Ion nu-și găsea liniștea, tot săpa straturile, de plantat n-avea cine, că Ileana nu mai era… Zviața încerca să-și ocupe cu treburi mâinile: lucra la șopron, se supăra dacă nu ieșea ceva. La Viorica, nepoții nu prea veneau, ori la tabără, ori plecați la mare cu părinții. Rămânea să ude, să plivească, dar pentru cine?
Viorica a oftat. N-avea ce spune. S-a schimbat și a pornit spre vecin, cum a promis.
Ion o aștepta. Pe masă trona o tigaie de cartofi prăjiți, roșii, borcanul de castraveți murat pe care Viorica abia îl adusese:
Ia loc, Viorico, mâine vin copiii mei pe la mine, dar azi să o pomenim pe Ileana. Uite, am găsit pozele vechi. Vezi, Serghei plantând cireșul cu tine? Noi cu coșurile pline după ciuperci. Grătarul, focul, Ileana făcând cu ochiul din fum… A turnat Ion două păhărele Hai, pentru ai noștri. Pentru Ileana și pentru Serghei. Au tăcut și au mestecat castraveți murati. Atunci Ion a scos din buzunar plicul.
Viorico, să nu te superi, ascultă-mă. Toamna trecută Ileana s-a stins, aproape de ochii mei. Am plecat din gospodărie prin august, încă se ținea, nu-și arăta boala. A fost tare. Ne-am adus aminte de toată viața noastră, ca și cum am mai fi trăit-o o dată. Ne-am uitat la filme vechi, multe. Am vorbit despre toate. Apoi, dintr-o dată, îmi spune Ileana:
Ione, promite-mi că faci ce te-o rog, te rog ca pe o dorință de suflet… E testamentul meu. Nu zice nimic, noi amândoi știm totul.
Și-mi dă acest plic. Scris special. Nu-l puteam arunca. Uite, citește! și Ion i-a întins plicul Vioricăi.
Dar e pentru tine…
Citește, și-ai să vezi.
Viorica a deschis plicul și a dat peste foaia scrisă de mâna Ilenei:
Ione, dragul meu, ce să faci, eu plec înainte. Dar viața merge înainte, tu să trăiești pentru noi doi! Îți las în grijă să fii fericit. Asta nu-nseamnă că m-ai uitat. Mi-e greu să cred că totul se sfârșește. Nu vreau să văd de sus că ești nefericit. Să nu-ți fie teamă să fii fericit, am iubit viața mult, împreună. Să nu rămâi singur. Poate întâlnești pe cineva să știi că nu mă supăr, dimpotrivă. Aș vrea să fie Viorica, mereu am bănuit că vă înțelegeți. E om bun, o să priceapă, propune-i să locuiți împreună, așa e mai bine pentru toți. Nu suntem oameni ce se lasă doborâți. Te rog, trăiește, îți scriu de dincolo. A ta Ileana.
Viorica a citit o dată, a mai citit o dată, s-a uitat la Ion.
Am promis că fac ce mi-a cerut Ileana. Ți-am spus, alegerea e la tine, spuse Ion puțin tulburat, Viorico, hai să încercăm. Ne unește o prietenie caldă, nu e puțin lucru. Nu are cum să ne judece nimeni. Să trăim și să ne bucurăm de fiecare clipă e o binecuvântare, nu un păcat. Fii soția mea, Viorico, și-ți promit că n-o să-ți pară rău.
Viorica nu știa ce să răspundă, parcă se legăna totul ca într-un vis cuprins de ceață. S-a uitat la Ion și, printre ezitări, a cugetat: în cuvintele acelea era un adevăr mocnit:
Bine, Ione, mă gândesc. Îi spun ginerelui că nu am apucat să mă adun, rămân o săptămână în plus.
Așa au hotărât, iar Ion a condus-o pe Viorica până la poartă.
Noaptea aceea, Viorica nu a putut adormi. Decizia era grea, toată viața i s-a derulat prin fața ochilor ca un râset de copii peste lanul de porumb. În zori, i s-a ivit în vis Serghei al ei. Zâmbea larg și-i spunea Ce mai stai pe gânduri? În doi e mai ușor. Ia-l pe Ion, nu mă supăr, ba chiar mă bucur. Să nu fie Viorica mea singură.
Vara ce-a urmat, Viorica și Ion au dărâmat gardul dintre grădini. Acum aveau de două ori mai mulți nepoți ce se jucau cu râsete alergând de la o parcelă la alta. Ion a montat leagăne, a săpat straturi, unde Viorica a plantat de toate să ajungă pentru întreaga familie. Neptoate ajutau bunicii, aveau și ele straturi la dispoziție. Copiii veniți la sfârșit de săptămână se bucurau că părinții lor nu mai sunt singuri, ci sprijin unul altuia.
Poate că unii ar judeca schimbarea. Dar Ileana și Serghei, acolo, printre nori, priveau zâmbind. Testamentul de a fi fericiți a fost împlinit. Iar viața, oricât de ciudată, merge înainte, spărgând granița nopții de vis.
