Vlad, pisicile astea au fost aici cu mult înainte să ne cunoaștem noi. De ce ar trebui, dintr-odată, să le dau deoparte? am spus cu o voce rece, încercând să-mi stăpânesc emoțiile. Ceea ce-mi ceri tu se cheamă trădare…
Trăiam într-un orășel moldovenesc, cu străzi acoperite vara de umbrele dese ale copacilor, cu flori care răzbăteau din grădini și curți de la sfârșitul primăverii până la apusul toamnei, dând aerului mirosuri dulci și leneșe. Locul ăsta m-a învățat să cuget la ce-i mai important în viață: liniștea, dragostea, echilibrul sufletesc…
Pe mama mea n-am cunoscut-o decât din fotografii și amintiri răzlețe. M-a crescut mătușa Eleonora mama Lenuța, cum îi spuneam eu. Viața nu i-a dat niciodată un soț; era tăcută, mereu cu un zâmbet cald, șchiopăta ușor, dar inima ei era plină de bunătate. Pe mine m-a iubit necondiționat, m-a strâns la piept și nu mi-a cerut niciodată socoteală pentru greșeli copilărești. I-am fost recunoscătoare cu toată ființa mea și pentru ea mereu am rămas doar fetița ei.
De mică am citit mult mama Lenuța petrecea serile cu mine, cu cărțile deschise pe genunchi, povestindu-mi despre animale, păsări, gâze. Seara ne prindea cu felinarul aprins, răsfoind rândurile și scăldându-ne-n apropiere.
Aveam vreo doisprezece ani când am găsit un ghemotoc plângând într-o cutie la marginea drumului. L-am adus acasă plângând:
Mamă Lenuța, e vai de el! De ce să nu-l adăpostim noi? E mic, nu-l vrea nimeni…
Fără ezitare, m-a cuprins:
Hai să-l păstrăm, Anica!
Așa a venit în casa noastră Mitzi. Ani mai târziu, tot mama Lenuța a găsit la muncă o cutie cu pui orfani și a mai adus acasă o puicuță.
Îți dai seama, Anișoară? Povestea e la fel cineva i-a abandonat… Am împărțit cu fetele de la lucru, fiecare a preluat unul. Așa că uite…
Mitzi a întâmpinat mica nou-venită cu o privire indiferentă, dar, după ce a mirosit-o, a luat-o delicat de ceafă și a săltat-o pe canapea, unde a început să o spele și să o încălzească sub lăbuțele ei.
Timpul a trecut. M-am ocupat tot mai mult de casă și de sănătatea mătușicii: curățenie, mâncare, cumpărături, vizite la medici. Mereu știam ce medicamente îi trebuie, mereu o însoțeam. Eram fericite amândouă lecturi, discuții despre filme, piese, povești din fiecare zi…
Când l-am cunoscut pe Vlad la un vernisaj, nimic nu am ascuns. Când au făcut cunoștință, mama Lenuța s-a uitat puțin nedumerită la el, dar mi-a spus mai târziu că poate e doar gelozie de mămică…
Pentru ea, importantă era fericirea mea. Ne-am mutat împreună eu și Vlad, în chirie. De două ori pe săptămână o vizitam pe mama Lenuța, marțea și sâmbăta. Îl rugam și pe Vlad să vină, dar găsea mereu pretexte.
Ani, la tine acasă sunt pisicile alea… Înțelege-mă: blană, miros, lighene… Cum puteai să trăiești acolo?
Se strâmba. Glumeam, încercând să destind atmosfera.
Vlad, nu știi câtă bucurie ne aduc!
Da, ce bucurie?
Aleargă după șoricei de jucărie, se rostogolesc, se gudură, fac giumbușlucuri. Iar când vin și se așază pe pieptul tău, torc de-ți vine să dormi pe loc!
Nu-mi plac. Nu mă supăra, Ani. Mai bine stau singur acasă, tu doar gătește ceva bun.
În timp, mama Lenuța s-a simțit tot mai rău. Mergeam aproape zilnic la ea după serviciu. I-am propus lui Vlad să ne mutăm acolo, dar a refuzat. Eram prinsă între grijile pentru mătușă și nevoile noastre.
Muncă era din belșug: spălat, dezinfectat, aerisit. Casa mirosea a boală și a bătrânețe. Știam ce va urma.
Mama Lenuța s-a stins liniștit, spre dimineață. În seara aceea am stat lângă ea, am vorbit mult, i-am citit dintr-o carte. M-am culcat cu veioza aprinsă.
Dimineața m-au trezit păsările de afară. M-am spălat repejor, apoi am intrat la ea în cameră. Am știut imediat. Am apucat telefonul.
Vlad, a murit mama Lenuța… am spus printre lacrimi.
După înmormântare, golul din sufletul meu era imens. Am pierdut, pentru a doua oară, singura mea familie. În acea dimineață, pe podeaua dormitorului ei, am găsit un plic. Înăuntru era actul de moștenire pe apartament și o scrisoare.
Draga mea Anica,
Știu ce greu o să-ți fie acum. Nu mai are cine să te strângă la piept. Mama ta s-a dus când erai mică. Tata nu ți-a fost nicicând alături. Doar eu, copilul meu scump.
Să știi că te-am iubit enorm! Ori de câte ori ai nevoie de liniște sau bucurie, eu sunt cu tine.
Acum casa e cu adevărat a ta. Nu-i nouă, nu-i luxoasă, dar e a ta, și-n asta stă liniștea unui suflet de fată.
Am o singură rugăminte: ai grijă de bătrânele mele Mitzi și Puica. Sunt tot ce mi-a rămas și tot ce ai și tu acum.
Fii fericită! Te îmbrățișez, mama ta Lenuța.
Am plâns mult, citind de zeci de ori scrisoarea. Le mângâiam pe pisici, abia le deslipeam din brațe. Erau familia mea acum.
M-am hotărât să revin în apartamentul mătușii. Să-l aranjez iară, să respir din nou acolo, să am grijă de pisici și să-mi clădesc viitorul.
Vlad a refuzat să mă urmeze.
Ani, hai să stăm deocamdată separați. Nu pot cu pisicile tale. Și apoi, încă miroase a bătrânețe acolo…
Mă durea, dar nu atât cât pierderea mamei Lenuța.
Am început să revin la mine. Mă jucam cu pisicile, schimbam draperii, spălam covorașe, găseam liniște în cărți. Cu Vlad mă vedeam tot mai rar, și nu-mi părea rău.
Într-o seară, mi-a sunat cineva la ușă.
Vlad? Intră, te rog.
Ani, mi-a fost dor! a spus, strângându-mă în brațe. Ce bine e la tine! Și nu mai miroase! Ai scăpat de pisici?
M-am tras brusc.
Cum să scap de ele?
Alea, pisicile de la mătușa, numai probleme… Ții minte cum era mirosul…
A intrat agale în sufragerie. Am văzut că Mitzi se juca cu coada, iar Puica stătea liniștită pe fotoliu.
Vlad, pisicile astea au fost cu mine înainte să ne știm. De ce să le alung?
Ani, ai putea face un apartament modern aici! Să schimbi tot, mobilier, sanitare… Și să scapi de animale.
M-a privit atunci intens și ferm. Am răspuns calm, fără ezitare:
Vlad, ce-mi ceri tu înseamnă să-mi trădez sufletul.
Nu, e logic. Nu vreau să le arunci pe drumuri, hai să le ducem într-un adăpost! Dau și bani pentru ele, să le fie bine.
Tu crezi că banii înlocuiesc dragostea? Eu nu am cum să le las. Ele-s tot ce mai am sunt familia mea!
Ani, termină cu prostiile! Gândește-te la viitor! La căsnicie, copii, carieră… Nu poți rămâne legată de trecut.
Hotărăște-te. Ori viitor cu mine, ori rămâi aici cu pisicile.
Vlad era sigur că va câștiga, aproape protector, ca și cum totul era o simplă formalitate și eu eram prea visătoare. Dar eu nu simțeam bucurie, nici frică, nici regret. Doar oboseală.
Nu înțelegea că pentru mine, Mitzi și Puica erau speranțele copilăriei, legătura cu mama Lenuța, rădăcinile caselor noastre. Erau viață, nu povară.
Atunci am știut sigur: nu pot trăi mereu sub presiuni și condiții. Dragostea nu ține de șantaj. Cum să întemeiezi viitor cu cineva care te obligă să-ți abandonezi sufletul?
Vlad, lasă-mă, te rog. Dă-mi timp. Abia am îngropat-o pe mama Lenuța, iar tu mă obligi să aleg. Pleacă.
Plec, nu-ți face griji! Eu după tine nu mai vin!
A trântit ușa, speriind pisicile. M-am simțit tristă, dar în același timp ușoară. M-am așezat și le-am luat în brațe, tăcând lung:
Dragele mele, pe voi nu vi le dau nimănui! Mama Lenuța, știi? Nu le las!
Peste câteva zile, când mă întorceam de la serviciu, l-am zărit pe Vlad lângă bloc. Se uita spre fereastra noastră. Când m-a văzut, s-a apropiat, dar i-am făcut semn să nu continue:
Nu, Vlad! Eu rămân aici, cu pisicile mele, acasă!
Am urcat și am închis ușa cu hotărâre.
Pisicile au trăit cât le-a fost dat. Fiecare gheară, fiecare miau, fiecare fir de blană îmi aminteau de copilărie, de serile cu lumină blândă și de mama Lenuța.
Familia nu-nseamnă doar sânge. E căldura celor pe care îi iubești. E grijă simplă, iubire fără troc și fără condiții.
Și trădarea nu-și are locul. Unde e adevărată dragoste acolo e doar loialitate.
Pentru că e curat unde nu arunci gunoaie, e cald unde încălzești cu sufletul.
Și cât timp lângă tine toarce un reactor mititel de iubire, știi că acasă e, cu adevărat, bine.
