25 aprilie 2026
Astăzi am deschis o filă încărcată de amintiri, iar în timp ce scriu, încă simt ecoul evenimentelor ce s-au succedat în ultimii ani.
Ilinca a rămas însărcinată. Întreaga perioadă de sarcină nu mam despărțit de ea; am îndeplinit fiecare dintre dorințele și capriciile ei, așa cum spune proverbul nostru: Cine iubește, nu lasă pe jumătate. În cele din urmă a venit ziua în care am condus Ilinca la spitalul de obstetrică. Când pe lume a apărut o fetiță sănătoasă, am oftat ușurat și, cu inima plină de bucurie, am plecat acasă să mă odihnesc.
A doua zi mam întors să le vizitez pe Ilinca și pe copilul nostru. La recepție mi sau spus că nu există nicio femeie cu numele ei. Nu poate fi! am exclamat, speriat. Poate a plecat undeva? Căutaţio! mi sa răspuns. Nu, a plecat, iată o scrisoare, a înmânat asistenta, ridicând o foiță pliată în două. Când am desfăcut hârtia, trei cuvinte reci miau înghețat sângele: Nu mă căuta.
Această scenă a reapărut în mintea mea când mă gândesc la cum ne-am întâlnit. Eram manager de vânzări la un producător de vin din Iași și eram necăsătorit. În ziua în care Ilinca a pășit pentru prima oară în biroul meu, am simțit imediat o atracție.
Bună dimineața, colegă, i-am spus cu un zâmbet larg, iar ochii ei au rămas prinși în al meu. Bună dimineața, a răspuns ea cu vocea ei fină și mia zâmbit înapoi. Am prezentat-o Anei, seniora departamentului, și iam înmânat fișa de post. Colegele, toate femei, sau uitat curioase la noi și, după ce am ieșit, Ana a șoptit la Violeta: De când Mihai își face timp pentru noii veniți?. Am râs amândouă.
Ilinca, la 22 de ani, nu era o fire timidă; se plimba prin birou ca un observator calm. De la 17 ani aduna experiențe amare, dărâmând câteva căsnicii. Unul dintre ele a fost cu un profesor mult mai în vârstă, relația sa sfârșit când el a auzit bârfe despre căsnicia lui.
După câteva luni de colaborare, am propus să bem o cafea la colțul de lângă birou. De ce nu? E șeful meu și trebuie să am relații bune cu el, a răspuns ea cu un zâmbet. Acel zâmbet a fost declanșatorul pentru mine. La 30 de ani, încă necăsătorit, nu căutam ceva serios, dar alături de Ilinca am simțit că pot să mă las pradă iubirii. Am început să ne întâlnim și, în scurt timp, am anunțat colegii că ne vom căsători.
Am ascultat toate dorințele Ilincăi fără ezitare și am acceptat condiția ei: Încă nu planificăm copii. Voi trăi pentru noi, și dacă vreodată vreau să fiu mamă, îți voi spune. Mă așteptam că timpul o va convinge, că viața de cuplu fără copii nu e cu adevărat familie. Însă ea întorcea fiecare discuție despre bebeluși în capătul frazei: Dragă, ți-am spus că nu sunt pregătită să fiu mamă. Nu mă presa.
Întro seară, intrând din baie cu un test de sarcină în mână, mia arătat cu ochii mari: Sunt însărcinată!. Am sărit pe lângă ea și am sărit în brațe, iar ea a început să plângă. Nu vreau să nasc, nu vreau să mă îngraș, fă ceva!, îmi țipă. Eu am sărutat-o pe obraji udă de lacrimi și iam șoptit: Nu plânge, e fericire. Te iubesc și vom avea un copil.
Din păcate, Ilinca a decis să întrerupă sarcina și a mers la clinică, iar eu am ajuns acolo cu doar câteva minute înainte să intre în cabinet. Am ieșit cu ea, furios, cerândui să nu renunțe: Te rog, nu face asta! Voi fi alături de tine în tot. Ea a acceptat, cu condiția să nu schimbe scutecul și să nu stea trează nopțile. Am stat lângă ea pe parcursul întregii sarcini, împlinind fiecare mică năzuință. Când în sfârșit am condus Ilinca la spital, am simțit o ușurare imensă când sa născut fetița noastră, pe care am numit-o Alina.
După naștere, epuizat dar fericit, am plecat să mă odihnesc. Când mam întors cu o zi întârziere, am aflat că Ilinca nu era acolo. Nu există, misau spus. Nu poate fi, am exclamat. Poate a plecat undeva, căutaţio! Nu, a plecat, iată o scrisoare, a înmânat asistenta, iar cuvintele de pe hârtie miau frânat respirația.
De atunci, Ilinca nu a mai apărut la birou, nu răspunde la telefon, și și-a schimbat numărul de mobil. La o lună și jumătate după dispariție, mia sunat: Ia-mi lucrurile, va veni fratele meu Artiom să le ia. Depun cererea de divorț eu, nu voi mai reveni. Niciun cuvânt nu a mai fost rostit despre Alina; am rămas singur cu ea, sprijinit de mama mea, care ne-a ajutat cu tot ce a putut.
În altă parte, Sofia prietena mea din vechi timpuri a primit un telefon de la școala fiului ei, Dan, care era în clasa a IIa. Veniţi urgent, a făcut ceva la școală! a spus profesoara Marina Sergeevna. Sofia a luat rapid geanta, a plecat de la serviciu și sa grăbit la școală, îngrijorată că Dan ar fi făcut ceva rău.
Povestea ei cu soțul Ion era complicată. Ion, la a treia căsătorie, ia spus că nu poate avea copii și avea hârtie la dosar. Sofia a crezut că poate adopta, dar nu ia spus lui Ion. Însă ea a rămas însărcinată și, cu testul în mână, a alergat să-i dea veștile bărbatului: Ion, avem un copil!. El a reacționat cu durere: Ce fericire? Ai făcut copilul cu alt bărbat?. După câteva săptămâni, Ion a acceptat să fie părintele copilului, dar cu reticență. Dan sa născut și, deși semăna cu Ion, tatăl nu la recunoscut. Certurile dintre ei au devenit obișnuite, iar Dan, crescând, a început să se certe cu Alina, o colegă de clasă, pe care o cunoșteam și eu.
Întro zi, în curtea școlii, Dan și Alina sau confruntat. Alina, o fire liniștită și bună la școală, era părintele ei: eu, Mihai, și Sofia, mama lui Dan, am intervenit. Am auzit discuția:
Mă scuzaţi, domnule, nu am greșit, ea a început primul.
Nu e vina mea, mama mia spus să nu stric pe fetele bune.
Sofia și eu neam privit, am zâmbit și am spus: Hai să rezolvăm asta împreună. Am încurajat copiii să se ierte și am propus să mergem împreună la pizzeria de lângă parc. Vă plac pizza?, am întrebat. Alina a răspuns: Da, ducenete mama!. Dan, cu o privire sinceră, a spus: Dacă te jignesc, spune-mi, iar eu îmi cer scuze.
Zâmbetul lor sincer mia umplut inima. Copiii au devenit prieteni, au început să petreacă timp împreună și, în curând, Amara și Dan au descoperit că pot să râdă și să se înțeleagă fără să se certe. De atunci, Sofia și eu neam amintit cu haz de prima noastră întâlnire, spunând că bine că neam certat, căci altfel nu am fi ajuns să ne împărțim pizza.
Închei această pagină cu un gând simplu, dar profund: viața nu ne dă mereu ce ne dorim, dar ne învață să fim răbdători și să găsim lumină chiar și în cele mai întunecate colțuri. Dacă învață cineva ceva din povestea mea, să-și amintească că nu este niciodată prea târziu să reînviem încrederea în oameni și să transformăm conflictele în prietenii.
Mihai.
