Raluca a zburat cu o zi mai devreme decât toți ceilalți, pentru ziua de naștere a soacrei sale. Abia s-a lăsat pe scaunul din avion, și a tresărit: cineva o strigase pe neașteptate pe nume.
Degetele i s-au încleștat pe cureaua poșetei în timp ce stătea la rând la check-in. Mai rămăsese o zi până la ziua de naștere a fostei soacre, dar Raluca alesese în mod conștient zborul de dimineață. Știa că Mihai, ca de obicei, amână totul până în ultima clipă – probabil că avea să zboare abia a doua zi dimineață. Trei ani trecuseră de la divorț, iar în tot acest timp reușiseră să trăiască în același oraș fără să se întâlnească vreodată. Acum, Raluca își dorea mai mult ca oricând să nu tulbure acest echilibru fragil.
Locul 12A, și-a aruncat o privire pe bilet. La geam, cum îi plăcea ei. În avion, și-a luat cartea ca de obicei – un roman nou, început ieri, de care nu se putea desprinde. O poveste despre dragoste, trădare și iertare. Altădată evita astfel de povești, dar timpul vindecă.
– Raluca? O voce cunoscută a făcut-o să tremure. Ce coincidență…
Și-a ridicat încet privirea. Mihai stătea în culoar, cu mânerul valizei în mână. La fel de îngrijit ca întotdeauna, în sacoul lui gri preferat. Doar la tâmple i se strecuraseră câteva fire albe pe care nu le observase niciodată înainte.
– Tu oricum întârzii mereu, i-a scăpat în loc de salut.
– Iar tu planifici totul din timp, a răspuns el cu un zâmbet, scoțându-și biletul. Hm, 12B.
Raluca a simțit cum îi ard obrajii. Trei ore de zbor lângă bărbatul de care se ferise cu grijă în toți acești ani. Soarta părea că își bate joc de ei.
– Aș putea să fac schimb de loc cu cineva, a început Mihai.
– Lasă, l-a întrerupt Raluca. Suntem adulți.
Mihai a dat din cap și s-a așezat lângă ea. Parfumul lui familiar a ajuns până la ea, și mirosul a lovit-o ca o săgeată drept în inimă. De câte ori se trezise cu acest miros în nas?
– Cum merge treaba la muncă? a întrebat-o după decolare, când tăcerea devenise insuportabilă.
– Bine. Mi-am deschis propriul studio de yoga, a răspuns ea cu voce calmă. Dar tu? Tot pe acolo?
– Nu, am trecut la consultanță. Îți amintești că mereu am visat la asta?
Bineînțeles că își amintea. Își amintea și de discuțiile nesfârșite pe tema asta. Ea se temuse de schimbare, el o dorise. Acum, ani mai târziu, fiecare obținuse ceea ce își dorise. Și atunci de ce o durea inima atât de tare?
– Mama o să se bucure enorm să te vadă, a spus Mihai după o pauză. Încă păstrează vaza de ceramică pe care i-ai dăruit-o la ultima aniversare.
– Rodica a fost mereu… Raluca a ezitat, căutând cuvintele potrivite… atât de bună cu mine.
– Chiar și după divorț, zicea că ai fost cea mai bună noră pe care ți-o poți dori.
Raluca a simțit cum i se umplu ochii de lacrimi. A luat cartea în mână ca să-și ascundă emoția.
– Ce citești? Mihai a aruncat o privire pe copertă.
– Timpul iertării, a răspuns ea, și amândoi au tăcut, conștienți de ironia titlului.
Restul zborului l-au petrecut în tăcere, dar era o tăcere diferită – nu încordată ca o sfoară întinsă, ci aproape confortabilă, ca altădată. Când avionul a aterizat la București, Mihai a ajutat-o să-și coboare geanta din compartimentul de sus.
– Împărțim un taxi? a propus el. Oricum mergem în aceeași direcție.
Raluca a ezitat. Acum trei ani se despărțiseră, convinși că nu vor mai sta niciodată unul lângă altul. Și totuși, iată-i aici, și lumea nu se prăbușise.
– Bine, a dat ea din cap. Dar stau eu cu ochii pe GPS, pentru că tu oricum te cerți mereu cu tehnologia.
Mihai a râs, iar râsul acela familiar a făcut ceva să-i vibreze înăuntru. Poate că uneori trebuie să lași trecutul în pace, ca prezentul să poată deveni mai luminos?
Când au ieșit din avion, și-a dat seama că, pentru prima dată după mult timp, nu regreta o întâlnire întâmplătoare. În fața lor se afla ziua de naștere, o masă împodobită de sărbătoare și privirile nesigure ale rudelor. Dar acum știa: aveau să se descurce. Doar că întotdeauna se descurcaseră.
Taxiul se strecura prin străzile Bucureștiului în seara aceea. Raluca, așa cum promisese, urmărea drumul, în timp ce Mihai stătea lângă ea, despărțiți doar de o geantă pe scaunul din mijloc.
– Aici, la dreapta, a zis Raluca, iar Mihai n-a putut decât să zâmbească: știa drumul spre casa părinților lui mai bine decât el însuși.
– Îți amintești prima dată când am fost la mama? a întrebat-o dintr-o dată. Ai fost emoționată tot drumul.
– Sigur că da! a pufnit Raluca. M-am schimbat de trei ori de emoție. Voiam să fac o impresie bună.
– Și pe urmă ai vărsat supa pe tine.
Amândoi au râs, și pentru o clipă timpul a părut că stă în loc. Dar apoi taxiul a oprit în fața casei cunoscute, și clipa s-a risipit în amurg.
Rodica i-a întâmpinat la ușă și a ridicat mirată mâinile:
– Ați venit împreună? Ce surpriză!
– Ne-am întâlnit întâmplător în avion, a explicat Raluca grăbită, în timp ce a zărit în ochii fostei sale soacre o scânteie de speranță.
– Intrați, intrați! Raluca, ți-am pregătit camera, aceeași ca întotdeauna.
Raluca a încremenit. Camera ei – dormitorul de la etaj, în care ea și Mihai locuiseră mereu când veneau în vizită. Unde soarele de dimineață desena modele jucăușe pe tapet, și din fereastră se vedea bătrânul măr.
– Mamă, poate că mai bine stau eu în camera de oaspeți? a încercat Mihai.
– Fără discuții! l-a întrerupt Rodica. Mâine acolo dorm invitații. Raluca rămâne în dormitor, tu în camera ta de copil. Totul ca altădată.
Ca altădată – cuvintele îi răsunau Ralucăi în gând. De fapt, nimic nu mai era ca altădată, dar cu Rodica niciunul dintre ei nu îndrăznea să discute.
Seara a trecut cu pregătiri pentru petrecere. Raluca a ajutat prin bucătărie, iar Mihai sorta cutii vechi în pod – o sarcină pe care mama lui o dorea de mult de la el. Se evitau cu grijă să rămână singuri, dar sub același acoperiș nu era deloc ușor.
Noaptea, Raluca nu și-a găsit somnul mult timp. Patul i se părea prea mare, prea gol. Din spatele peretelui, din camera de copil, scârțâia podeaua – se vede că nici Mihai nu putea dormi. Recunoștea pașii: trei spre fereastră, patru înapoi. Așa umbla el mereu când avea ceva pe gânduri.
Deodată, s-a făcut liniște. Raluca s-a întors pe o parte și a privit pe fereastră. Mărul foșnea în vânt, și pentru o clipă i s-a părut că ultimii trei ani…
