Când m-am întors de la muncă, am intrat direct în bucătărie și am văzut cina pusă pe masă. M-am mirat unde o fi Larisa, m-am întrebat în gând. Am trecut în dormitor, iar soția mea era jos pe covor, și-și făcea bagajul într-o geantă.
Larisa, pleci undeva? am întrebat nedumerit.
Mi-au dat trimitere la centrul județean, trebuie să merg la un control. Sunt niște bănuieli rele, a spus deodată Larisa.
Ce vrei să zici cu bănuieli rele? am întrebat, cu sufletul strâns.
Eh Mă tem că poate fi ceea ce a avut și mama.
Am rămas stană de piatră. Nu puteam realiza că Larisa, mereu veselă, mereu sănătoasă și neobosită, ar putea să aibă probleme serioase de sănătate
De zile bune nu-mi mai găseam liniștea. Eram plin de griji pentru Larisa, care stătea la oraș, la Chișinău, făcând investigații. Eu am rămas singur în satul nostru din raionul Orhei, așteptând cu sufletul la gură un semn de la ea.
Larisa nu s-a plâns niciodată de nimic, iar eu m-am obișnuit să cred că e de fier, că nimic nu poate s-o doboare. Avem 30 de ani de căsătorie și doi copii mari. Toată gospodăria stătea pe umerii ei. Gătit, curat, ordine toate ale ei. Am considerat mereu că așa e normal, bărbatul nu spală blidele și nu stă la cratiță.
Totuși, nu era casnică Larisa lucra ca contabilă la același combinat din sat, unde lucrez și eu. Când veneam de la lucru, mereu îi spuneam cât de obosit sunt, mă aruncam direct pe canapea și deschideam televizorul.
Larisa fugea la bucătărie, pregătea cina, apoi prânzul pentru a doua zi, spăla vase, făcea ordine și călca rufele. Tot ce ține de casă era pe ea și niciodată nu s-a plâns, nici nu mi-a cerut ajutorul. Nici prin minte nu-mi trecea să mă ofer de ce aș face-o? Asta nu-i treabă de bărbat
Când a cerut o zi liberă să meargă la medic, m-am mirat tare:
Ce-ai pățit, Larisa? Ești bolnavă?
Sper că nu, mi-e doar rău de o vreme
Poate ar trebui să iei niște vitamine, e primăvară am zis mai în glumă.
Poate, a zâmbit ea trist.
Seara, când m-am întors de la lucru, mi-a spus că trebuie să plece la oraș la investigații.
De ce? Ce s-a întâmplat?
E ceva ce nu-mi place, așa că mi-au dat trimitere la Chișinău.
La ce te gândești? E ce a avut și mama ta? am rămas fără aer.
Doar bănuieli, mi-a răspuns încercând să mă liniștească, deși simțeam că era speriată. Am bilet la microbuz, la opt dimineața plec. Tu să mănânci cina singur pe plită ai chiftele și orez, pe masă salată. Eu vreau să-mi strâng lucrurile și să mă culc devreme.
Tu ai cinat?
Nu, nu-mi arde de mâncare, a oftat, împachetând hainele în geantă.
O priveam și nu puteam accepta gândul că ar putea păți ceva rău. Larisa, mereu puternică Cum de nu mi-am dat seama la timp?
Cred că am pus tot ce îmi trebuie, spuse încet.
Să nu uiți încărcătorul la telefon, i-am reamintit.
Da, îl pun chiar acum. Mulțumesc, Gheorghe. Dar tu nu mănânci?
Nu-mi arde nici mie
Te-am supărat
Așa e, am dat din cap.
Privind la geanta ei, am avut brusc un deja-vu. Acum patru ani, când plănuiam să mergem la mare la Constanța, tot cu această geantă se pregătea. Cât s-a bucurat atunci! Nu ieșisem nicăieri de ani de zile, stăteam mereu acasă sau la țară.
Larisa și-a cumpărat două costume de baie colorate, o rochiță nouă și o pălărie de paie era atât de fericită! Dar nu am mai fost la mare. Pe neașteptate, șeful mi-a cerut să țin locul unui coleg bolnav, promițându-mi un bonus generos bani de reparații la dormitor. Mi s-a părut firesc să accept.
Larisa părea că mă susține, dar noaptea am auzit-o plângând încet. Mi-a spus că visase urât, dar mi-am dat seama abia acum ea de fapt plângea după vacanța la care a visat atâta.
Anii au trecut. Nu am mai plecat nici anul următor, iar subiectul n-a mai fost adus în discuție. Eu eram bucuros. De ce să ne batem capul cu vacanțe, dacă avem o gospodărie la țară, prieteni, un grătar și o baie rece în Prut?
Iar acum, geanta cu care trebuia să meargă la mare, o lua cu ea la spital. Gândurile mă copleșeau.
N-am dormit toată noaptea. Am stat lângă ea, am simțit că plânge în tăcere; voiam s-o iau în brațe, s-o liniștesc, dar nu m-am încumetat.
Dimineața am dus-o la autogară. Ne-am îmbrățișat înainte să se urce, și simțeam o strângere de inimă că nu vreau s-o las să plece Am urmărit microbuzul până s-a pierdut din privire, abia stăpânindu-mi lacrimile.
Larisa scumpa mea să fie bine, Doamne! am șoptit printre dinți.
Am rămas gol pe dinăuntru. M-am forțat să merg la muncă, să ocup mintea. La întoarcere, însă, casa mi se părea pustie, întunecată N-am avut chef decât să încălzesc niște chiftele; abia am băgat ceva sub dinți.
Ca să scap de apăsare, am pornit televizorul, dar nu mi-a plăcut nimic, așa că l-am oprit. Am scos albumul cu poze și am început să răsfoiesc.
Aici eram proaspăt căsătoriți Ce frumoasă era Larisa! Subțire, plină de viață. Nu că azi ar fi altfel; dar atunci m-a lovit dragostea la prima vedere. Cine-ar fi crezut?
Ne-am întâlnit la onomastica lui Nelu, prietenul meu. Larisa a venit cu prietenul ei, iar eu cu o fată, Dana. M-am îndrăgostit pe loc, ca un adolescent. Dana a văzut și, după ce a făcut scandal, ne-am despărțit pe loc. A doua zi ea se vedea deja cu Victor, iar peste un an s-a și măritat cu el.
Pe Larisa am curtat-o cu răbdare. Chiar dacă s-a despărțit de băiatul ei, nu s-a aruncat imediat în brațele mele, dar până la urmă mi-a răspuns cu aceiași dragoste.
Răsfoind albumul și văzând momentele fericite din viața noastră, mi-am dat seama cât de norocos am fost cu ea și cât de puțin am apreciat ce aveam. Când oare i-am spus ultima oară te iubesc? Sau i-am mulțumit pentru cină? Totul luasem ca pe ceva firesc soția îngrijește de bărbat, așa se cuvine.
Numai acum văd că Larisa a dus pe umerii ei întreaga familie; eu am crezut că e neobosită. Dacă eram răcit, ea mă îngrijea cu ceai și supă și mă asculta. Ea, când era bolnavă, bea ce era, se ridica și pleca la muncă
Mă înspăimânta gândul că aș putea să o pierd. Au fost câteva zile grele în care am trăit pe pilot automat, cu gândul doar la ea. Vorbeam la telefon zilnic, dar nu-mi spunea nimic clar. Eu nu mai aveam pace.
Îmi reproșam egoismul din toți anii. Mi-aș fi dorit să pot da timpul înapoi
Într-o seară am primit vestea:
Gheorghe, am vești bune! Nu s-au confirmat temerile. Am ceva probleme, dar nu atât de grave!
Serios? Doamne, Larisa, nu-ți imaginezi cât mă bucur!
După câteva zile, am întâmpinat-o la autogară, cu un buchet mare de crini albi florile ei preferate.
Gheorghe, ți-ai dat banii pe flori? Ce mi-ai făcut tu! Dar mulțumesc, mi-e tare drag.
Larisa, cât am suferit, cât m-am rugat pentru tine Te iubesc atât de mult. Iartă-mă
De ce să te iert?
Nu am fost cel mai bun soț Nu te-am sprijinit cum meritai.
Nu fi prostuț. Nici nu te gândeai la altceva, nu?
Nu, cum să-ți zic doar nu m-am purtat cum trebuia. Dar de azi înainte totul se va schimba. Și am și o surpriză pentru tine.
Ce surpriză?
Am cumpărat bilete. Peste o lună avem concediu, mergem împreună la mare, la Mamaia.
La mare? Dar grădina, roșiile?
O lăsăm baltă! Legume găsim în piață, ce să ne mai chinuim cu ele
Nu te recunosc, Gheorghe!
Nici eu nu mă recunosc. Am înțeles cât ai însemnat pentru mine și cât de mult te iubesc. De azi înainte te voi prețui ca pe cea mai de preț comoară.
Of, Gheorghe Poate trebuia să trecem prin asta să te aud spunând asemenea lucruri. Hai să mergem acasă și eu te iubesc.
Au fost zile de încercare, dar m-au învățat ceva important. Să nu iei niciodată omul iubit de-a gata. Să prețuiești și să spui cuvintele care contează cât timp se poate. Familia e adevărata bogăție, iar fericirea, uneori, e chiar aici, aproape, dar trebuie să deschizi ochii ca să o vezi.
