Ion venea acasă, ajungea în bucătărie, iar pe masă îl aștepta cina lui. Ciudat, unde e Doina? se întrebă Ion mirat. A trecut în dormitor, iar soția lui stătea pe jos și punea lucrurile într-o geantă de voiaj. Pleci undeva? a întrebat Ion. Mi-au dat o trimitere la centrul județean pentru investigații. Sunt bănuieli rele, spuse brusc Doina. Adică ce fel de bănuieli? se miră Ion nedumerit. Ai cumva… ca mama ta? Ion privea la soția lui și nu-i venea să creadă ce se întâmplă.
Au trecut zile la rând de atunci, iar Ion nu își găsea liniștea. Era tare îngrijorat pentru Doina, soția sa, care urma să fie examinată la oraș. Ion rămăsese acasă, în satul lor din județul Neamț, și cu sufletul la gură aștepta vreun semn de la dânsa.
Doina nu se plângea niciodată de nimic, iar Ion se obișnuise să creadă că ei nu-i poate fi rău vreodată. Trăiau împreună de treizeci de ani. Au crescut doi copii, iar tot rostul casei era pe umerii Doinei: gătit, curățenie, spălat, călcat… Ion socotea că așa e rânduiala. Bărbat nu e să spele vase sau să gătească, se gândea el.
Totodată, Doina nu era casnică, ci lucra contabilă la aceeași fabrică unde era și el angajat. Când revenea de la muncă, Ion nu uita să se vaite Doinei de greutățile zilei, apoi se tolănea pe canapea, cu televizorul pornit.
Doina dădea fuga în bucătărie să gătească pentru a doua zi, apoi spăla vasele și făcea ordine peste tot lucrurile alea care parcă nu se mai terminau niciodată. Mereu era curat și plăcut în casa lor, iar masa era întotdeauna plină cu bucate proaspete. Ion nu suporta să mănânce două zile la rând același fel, iar Doina petrecea mult timp în bucătărie. Niciodată Doina nu i-a cerut ajutorul, și nici lui nu i-a trecut vreodată prin cap să dea o mână de ajutor. De ce ar fi făcut-o? Nu-i treabă de bărbat, gândea el.
Când Doina și-a luat liber ca să meargă la un control, Ion chiar s-a mirat. Ce s-a întâmplat? întrebase el, îngrijorat. Te simți rău? Nu știu, sper că nu, răspunse Doina încet. Parcă nu m-am mai simțit prea bine de ceva vreme. Păi ia niște vitamine, e primăvara, zise Ion. Poate, ridică din umeri Doina.
Seara, când Ion a venit de la fabrică, nevasta îi spuse că trebuie să meargă la oraș, să-și facă analizele: De ce? tresări Ion. Mi s-au recomandat investigații. Dă și niște semne rele sănătatea mea. Adică ai, vai, ceea ce a avut și mama ta? E doar o bănuială momentan, încercă Doina să-l liniștească, deși ea însăși tremura de frică și plânsese cât lipsise Ion de-acasă. Mi-am luat deja bilet la autocar, mâine la opt plec. Mănâncă și tu cina, găsești chifteluțe cu orez pe aragaz și o salată pe masă. Eu mai am de împachetat și mă culc devreme. Dar tu ai mâncat? Nu am poftă, și Doina își văzu de bagaje.
Ion se uita la dânsa și parcă nu-i venea a crede. Dacă Doina chiar avea ceva grav? Mereu a fost atât de activă, mereu pe picioarele ei și deodată…
Cred că am pus tot ce am nevoie, zise ea, uitându-se la conținutul genții. Nu uita să-ți iei încărcătorul de la telefon, i-a amintit Ion. Așa e, bine că mi-ai zis. Mulțumesc, Ioane. Tu de ce nu te duci să mănânci? Parcă nici eu nu am poftă… Te-am necăjit, nu-i așa? Da, recunoscu Ion.
Privirea i-a căzut pe acea geantă, aceeași pe care au cumpărat-o în urmă cu patru ani, când se pregăteau să plece pentru prima oară la mare la Eforie. Ce fericită a fost atunci Doina! Visa de ani buni să meargă la Marea Neagră, dar au petrecut toate concediile la casa de la țară.
Atunci, Doina și-a luat două costume de baie colorate, o rochiță vaporoasă și o pălărie de paie drăguță. N-au mai ajuns la mare, pentru că brusc la serviciu lui Ion i s-a oferit să înlocuiască un coleg bolnav, iar directorul i-a promis o primă frumoasă. S-a hotărât repede, să nu piardă ocazia; oricum plănuiau să renoveze dormitorul, așa că banii veneau la fix.
Ion avusese impresia că Doina înțelesese si era de acord. Doar că noaptea, o auzea plângând încet și, când o întreba, Doina zicea că avusese un vis urât. Abia acum înțelegea Ion că soția lui plângea pentru că nu reușiseră să ajungă la mare așa cum visase.
N-au mai încercat nici vara următoare, apoi Doina nici nu a mai pomenit despre vreo vacanță. Ion chiar a fost mulțumit. Cui îi trebuie drumul până la mare? La țară erau destule treburi, dădeau de lucru și, oricum, la pârâul de lângă casă era plăcut să faci o baie vara. Și mâncarea era bună, de ce să cheltui bani pentru atâta lucru când te poți bucura și acasă de liniște?
Acum, însă, Doina împacheta haine nu pentru marea cea visată, ci pentru spital la Piatra Neamț. Și dacă se dovedește a fi grav?… Ion a simțit cum îl cuprinde frigul la gândul acesta.
În noaptea aceea nu a mâncat nimic, iar somnul parcă îl ocolea. Se așezase lângă Doina și o auzea plângând încetișor. Simțea că ar trebui s-o ia în brațe, s-o mângâie, dar nu se încumeta.
Dimineața, Ion și-a însoțit soția până la autogară. Chiar înainte să urce, s-au îmbrățișat, și Ion a simțit cum nu vrea s-o lase să plece. Privea după autocar, cu ochii umezi: Doina, draga mea, să fie totul bine…
Se simțea gol pe dinăuntru, dar a trebuit să-și ia inima-n dinți și să meargă la lucru. O vreme s-a lăsat prins de treabă, dar după ce s-a întors acasă, golul și tristețea s-au întors și ele. Fără Doina, casa părea pustie și lipsită de suflet. S-a convins să-și încălzească cina de ieri și a ciugulit un pic.
A încercat să-și alunge gândurile deschizând televizorul, dar nimic nu părea interesant. Până la urmă, a scos din dulap albumul cu poze și s-a pierdut printre amintiri.
Pe vremuri, la început, când se căsătoriseră, Doina era așa subțirică, avea ochii atât de calzi… Chiar și acum era frumoasă, dar atunci… La aniversarea unui prieten comun s-au cunoscut. Doina venise cu un alt băiat, și Ion era cu o fată. Dar pe Doina, Ion a zărit-o și s-a îndrăgostit la prima vedere. Dacă-i zicea cineva că o să i se întâmple așa ceva, nu credea. Dragoste la prima vedere? Prostii! Și totuși…
În seara aia s-a certat cu Maria, fata cu care venise. Ea nu putea să nu remarce cum se uita Ion la Doina și, scoțându-l afară, a făcut o adevărată criză. Fă bine și du-te! Demult trebuia să ne despărțim, a spus Ion. Maria a plecat plângând, dar după o săptămână era deja cu alt băiat și, mai târziu, s-a și măritat cu el.
După Doina a trebuit însă să alerge, și deși se despărțise de băiatul cu care fusese atunci, nu s-a aruncat din prima în brațele lui Ion. Dar până la urmă l-a îndrăgit, cucerit de răbdarea și stăruința lui.
Răsfoia Ion albumul, trăind din nou clipele acelea fericite. Ani la rând a fost fericit alături de ea și, totuși, n-a știut să aprecieze. Când oare îi spusese ultima dată Doinei că o iubește? Când i-a mai făcut complimente? Parcă nici măcar nu i-a mulțumit vreodată pentru cina gustoasă, mereu luând de-a gata grija ei.
Abia acum Ion era conștient că pe umerii Doinei căzuseră toate grijile și munca casei… El se învățase să creadă că e tare și nu știe ce e oboseala. Dacă el se simțea rău, Doina îl trata cu ceaiuri și supă de pui și asculta toate văicărelile lui. Dacă ea era bolnavă, lua un hap și mergea mai departe, la muncă.
Gândul că ar putea s-o piardă pe Doina îl speria cumplit… În zilele cât era la oraș, Ion trăia ca un robot, neajutorat. Vorbeau la telefon în fiecare seară, dar Doina nu spunea nimic sigur încă. Iar Ion nu reușea să-și alunge grijile și mustrările de conștiință pentru cât de egoist a fost, cât de puțin a ajutat-o. Oare mai poate schimba ceva?
Într-o seară, Doina l-a sunat: Ioane, am vești bune! Nu s-au confirmat suspiciunile. Am ceva probleme, dar nu grave! Pe bune? a întrebat Ion cu sufletul la gură. Doina, ce fericire…!
După câteva zile, Ion s-a dus să-și întâmpine nevasta la autogară cu un buchet mare de crini albi. Ioane, de ce-ai cheltuit banii pe flori? s-a mirat ea, dar i-a zâmbit recunoscătoare. Am fost atât de îngrijorat pentru tine, a spus Ion, strângând-o la piept. Atât de mult te iubesc… Iartă-mă!
Pentru ce, dragul meu? s-a mirat iar Doina.
Pentru că n-am fost un soț prea bun… Am ajutat prea puțin, nici nu ți-am arătat cât însemni pentru mine. Dar de azi înainte totul va fi altfel. Și mai am o surpriză.
Ce surpriză poate fi?
Am luat două bilete la mare, peste o lună avem concediu și mergem la Constanța.
La mare? Dar cu ograda și grădina ce facem?
Lasă-le, Doina, nu mai contează! Le dăm deoparte, putem vinde și casa de la țară dacă vrem. Găsim legume și la piață.
Nu te mai recunosc, Ioane…
Nici eu pe mine, Doina. M-am temut atât de tare că o să te pierd… De acum înainte, o să te prețuiesc ca pe cea mai mare comoară… Te iubesc atât de mult…
Of, Ioane… zâmbi Doina. Poate că tot răul a fost spre bine ca să aud asemenea vorbe de la tine. Hai acasă… și eu te iubesc!
