Astăzi se împlinește un an de când nu mai e cu mine Ilinca. Mi-am prăjit cartofi, am desfăcut un borcan de castraveciori murați. Stau singur la masa din bucătărie. Deodată, cineva bate la ușă. Ai venit, zâmbesc când o văd pe vecina mea, Margareta, în prag. O poftesc la masă. Stăm tăcuți, rostim cuvinte puține, ne amintim de Ilinca.
După o vreme, scot din buzunar un plic. Margareto, plicul ăsta mi l-a dat Ilinca înainte să ne părăsească, îi spun. Îl întind spre ea. Dar e pentru tine, se miră Margareta. Citește, și o să înțelegi totul, îi răspund încet.
Margareta deschide plicul și citește. Rămâne uimită.
Ginerile Margaretei, Mihai, promisese că vine după dânsa la țară sâmbătă dimineață. Îi părea rău să plece din grădina din sat, dar era deja sfârșitul lui octombrie. Tăiaseră apa, era timpul să revină acasă, în Chișinău.
Maargaaretaaa! Doamnă Margareta, sunteți acasă? vocea lui Ion Petrescu, vecinul de la grădină, se aude la ușă.
Intrați, Ioane, încă mă strâng. Ginerică vine poimâine, a promis. Iar mă va dojeni că am adunat prea multe bagaje. Ce să fac însă, lucrurile mele sunt puține, am tot felul de bunătăți puse: mere uscate, că anul ăsta a fost adiere bună la mere, castraveți, zacuscă, dulceață. Pentru cine le-am făcut, dacă nu pentru ai mei? Eu nu am nevoie de multe.
Ia nu spune! Și eu mă strâng să merg acasă, dar mă mai țin pe aici puțin. E așa de frumos toamna la noi. Ilinca tare iubea toamna… A, și să nu uit. Ții minte cum închideam sezonul toți? Când era și soțul tău, Constantin, eram tineri, copiii mici, grădinile îngrijite, pomi firavi care acum au crescut adevărați. Și… tot Ilinca a plecat toamna trecută. Azi se împlinește un an de când nu mai e. Aș vrea să-i aprindem o lumânare și să ne amintim de ea. Nu vreau să stau singur, Margareto, poate vii până la mine. Am făcut niște cartofi prăjiți. Poate stăm la o vorbă. Și… am ceva să-ți spun, o treabă mică am cu tine. Te aștept?
Bineînțeles, Ioane. Uite, ia borcanul ăsta de castraveți murați de la mine. Vin în jumătate de oră, că mai strâng câte ceva.
Noi am fost prieteni de-o viață cu casele noastre apropiate, am plantat pomi, ne-am ajutat mereu. Nopți lungi de vară le petrecusem împreună. Vara, așa spunea Ilinca, e o altă viață. Ani la rând, copiii veneau în vacanță, nepoții la Margareta, ea nu simțea niciodată că-i singură. Constantin nu mai era de șapte ani, dar cu Ilinca și Ion s-au sprijinit mereu, ca între vecini buni. Acum, fără Ilinca, toamna părea încă mai grea.
Vara aceasta a fost altfel, Ion nu-și găsea locul fără Ilinca, lucra pe la grădină, de parcă nu voia să stea în casă. Margareta se întreba pentru cine mai plantează atât, că rareori îi aduceau nepoții, ba la tabără, ba la mare. Udă, sapă… să nu se gândească la singurătate.
Margareta a oftat, nu avea ce să spună. S-a schimbat și a mers la vecin. Promisese.
Ion o aștepta. Pe masă: cartofi prăjiți, roșii, castraveții murați ai Margaretei.
Ia loc, Margareto, mâine vin copiii la mine. Azi să ne amintim de Ilinca. Uite, am găsit poze vechi. Vezi? Constantin plantează un cireș cu tine, și copiii mici erau atunci! Ce plini de ciuperci erau coșurile, ține minte? Prăjeam frigărui… uite, focul, Ilinca râdea. Am turnat câte o țuică hai să ridicăm un pahar pentru ai noștri. Pentru Ilinca, pentru Constantin. Am tăcut. Am ronțăit un castravete. Ion scoate plicul din buzunar.
Acum, Margareto, să nu te mire ce-ți spun. Toamna trecută Ilinca s-a stins de față cu mine. În august am venit de la grădină, dar ea era veselă, puternică. Rememoram fiecare zi trăită împreună. Ne uitam la filme vechi, preferate. Discutam despre orice și Ilinca, deodată, îmi zice: “Ione, promite-mi că faci ce te voi ruga. Nu e rugăminte, e dorința mea, testamentul meu. Nu te împotrivi”.
Mi-a dat acest plic. Îți dai seama, a scris special, că știa că eu nu-l voi arunca. Citește, și Ion i-l întinde Margaretei.
Dar, Ion, e pentru tine…
Citește, citește și ai să înțelegi, îi zic cu glas pierdut.
Margareta citește scrisoarea scrisă de Ilinca:
“Ione, dragul meu, uite că am plecat mai devreme. Dar viața merge înainte, tu să trăiești pentru amândoi! Îți las moștenire fericirea. Asta nu înseamnă că trebuie să mă uiți. Nu vreau să te văd, priveghindu-mă din ceruri, nefericit. Fii fericit, așa cum am iubit noi viața! Nu rămâne singur. Poate, dacă vei întâlni pe cineva, te rog să nu eziti din contră, mă bucur pentru tine. Să știi că Margareta îmi plăcea mereu, mi se părea că vă potriviți. Ea te va înțelege, leagă-ți soarta de ea dacă simți să faceți asta. Voi n-ați renunțat niciodată. Să nu disperi, Ione! A ta Ilinca.”
Margareta recitește și apoi îl privește pe Ion.
Am promis că fac ce m-a rugat Ilinca. Îți spun, iar tu decizi, se bâlbâie Ion. Margareto, hai să încercăm. Avem în comun o prietenie călduroasă, nu avem nimic de ascuns. A trăi și a te bucura de fiecare zi e un dar. Nepăsarea e păcat. Fii soția mea, Margareto, nu vei regreta, îți promit.
Margareta nu știa ce să spună. Era tare neașteptat. Se uită la Ion, iar în adâncul sufletului simțea că Ilinca are dreptate.
Ione, bine, mă mai gândesc. Îi spun ginerelui că trebuie să mai rămân o săptămână.
Așa au hotărât, iar Ion a condus-o pe Margareta până la poartă.
În noaptea aceea, Margareta nu putea să adoarmă. Simțea că ia o decizie grea. Toată viața i s-a perindat în minte. Către dimineață, l-a visat pe Constantin. Zâmbea și-i șoptea: Împreună viața e mai ușoară. Ia-l pe Ion, nu te teme. Mă bucur că nu vei fi singură.
Vara ce a urmat, Ion și Margareta au dărâmat gardul dintre grădini. Au avut de două ori mai mulți nepoți, care zburdau printre pomi. Ion a meșterit un leagăn, Margareta a plantat de toate pe brazde. Pentru o familie mare, mereu bucuroasă. Nepoatele o ajutau la pus răsaduri. Copiii veneau la sfârșit de săptămână, fericiți că părinții lor nu mai sunt singuri, ci se sprijină unul pe celălalt.
Poate că oamenii judecă, dar eu simt că Ilinca și Constantin zâmbesc de acolo, de sus. Dorința de-a fi fericiți a fost împlinită. Oricâte încercări îți dă viața, ea merge înainte dacă îi dai voie inimii să trăiască.
