Ion prăji niște cartofi și deschise un borcan de castraveți murați. Astăzi se făcea un an de când nu mai era cu el Elena lui. Dintr-odată, ciocănit în ușă. Ai venit, zâmbi el, văzând-o pe prag pe vecina Viorica, și o pofti la masă. Au stat în tăcere, pomenindu-și de Elena. Apoi, Ion scoase din buzunar un plic. Viorico, plicul ăsta mi l-a dat Elena înainte să plece, lămuri Ion și-i întinse plicul. Dar e pentru tine, se miră Viorica. Citește, și ai să înțelegi totul, zise încet Ion.
Ginerică promisese că va veni sâmbătă dimineață după Viorica Ionovna. Păcat să plece de la grădină acum, dar octombrie era la sfârșit. Apa tăiată, vreme de tras acasă.
Vi-i-i-orico! Viorica Ionovno, ești acasă?, vecinul de la grădină, Ion Petrovici, bătu în ușă.
Intru, Ioane, încă îs aici. Strâng lucrurile, ginerele a zis că vine poimâine după mine. Cred că iar se leagă de mine că am adunat prea multe plase. Dar ce să fac, de-ale mele nu mai am prea multe. Tot roada! Am uscat mere, a fost anul merelor. Castraveți murați, zacuscă, gemuri. Nu pot lăsa. Pentru cine fac toate astea, dacă nu pentru ei? Mie puțin îmi trebuie.
Nici să nu zici așa, Viorico. Și eu tot spre casă, dar mai târziu. Pe aici mai stau. Frumos, toamnă. Elena tare iubea toamna. A, și de fapt voiam să-ți spun ceva, Viorico. Îți amintești cum închideam noi sezonul la grădină cu toți? Sergiu al tău era, eram tineri. Copiii mici. Acum buruienile au năpădit locul, atunci totul era curat, meri tineri, nu credeam să crească vreodată așa mari. Eh, azi se face un an de la Elena, să ne amintim, Ion Petrovici frământa un plic în mâini. Singur nu am chef, în doi mai ușor. Poate vii, am prăjit cartofi. Stăm împreună, povestim de Elena. Am și ceva să-ți spun. Vii?
Vin, Ioane. Uite, ia niște castraveți murați. În jumătate de oră vin eu, că mi-e totul împrăștiat.
Erau prieteni de familie de zeci de ani. Casele ridicate împreună, pomii sădiți, unul altuia ajutau cu orice. Zilele de naștere vara le uneau pe toți. Vara era ca o viață în miniatură, și o trăiau împreună mereu. Acum la Viorica vin nepoții vară întreagă, nu are timp de supărare. De șapte ani, însă, Sergiu nu mai era. Dar Ion și Elena, ca și altădată, îi erau aproape vecini și prieteni. Nu, erau căci toamna trecută Elena s-a dus. Se și lăuda că slăbise, arăta ca un manechin. Apoi Eh, vara asta parcă a fost vis. Ion, nu se regăsea, plivea straturi degeaba cine să mai planteze, dacă nu mai e Elena? Se tot auzea cum lucrează în magazie, părea supărat. Nici Vioricai nu-i mai aduceau nepoții: ba la tabără, ba cu părinții la mare. Nu mai știe nici ea pentru cine tot sădește. Udă, plivește, parcă să nu stea degeaba.
Viorica oftă, ce era de zis? S-a schimbat și a plecat spre vecin. I-a promis!
Ion o aștepta. Masa aranjată: cartofi prăjiți aburind, roșii, castraveții murați ai Vioricăi deschiși:
Pune-te, Viorico, mâine vin copiii la mine, dar astăzi s-o pomenim pe Elenuța. Vezi, am găsit poze vechi. Uite, Sergiu al tău sădește cireș cu tine. Aici toți ne întoarcem din pădure cu coșuri de ciuperci. Și la grătar, uite focul, Elena strâmbă din ochi la fum. Ion turnă două păhărele: pentru ai noștri. Pentru Elena mea, dar și pentru Sergiu tău. Au stat, au mâncat castravete și Ion scoase plicul:
Viorico, să nu te sperii, ascultă-mă te rog. Elena s-a dus rapid toamna trecută. Atunci, prin august, am venit amândoi de la grădină. N-a arătat că-i greu, era puternică. Toată viața ne-am amintit-o, relua parcă. Filme vechi, favorite, reluate împreună. Am vorbit mult. Și apoi Elena, dintr-o dată:
Ioane, promite-mi că vei face ce te rog eu. Promiți? Nu-i o dorință, e testamentul meu. Să nu spui nimic, știi și tu cum stau lucrurile.
Și îmi dă plicul asta. A scris anume, știa că nu-l arunc. Uite, citește, îi întinse plicul Vioricăi.
Dar e al tău
Citește, citește, și ai să pricepi.
Viorica deschise și scoase hârtia, scrisă de mână, de Elena:
Ione, dragul meu, ce să fac dacă plec înainte. Dar viața merge înainte, să trăiești pentru noi amândoi! Te rog, fii fericit! Nu înseamnă să mă uiți. Mă doare să cred că totul se termină. Nu vreau să văd de sus că-ți este rău. Nu te teme să fii fericit, atâta am iubit viața amândoi. Să nu fii singur. Dacă vei mai întâlni pe cineva, să știi, mă bucur, nu-s împotrivă! Dimpotrivă, mi-aș dori să fie Viorica. Mi se părea mereu că ți-era dragă. E un om bun, va înțelege. Propune-i să trăiți împreună, așa e mai bine pentru toți. Niciodată nu ne-am dat bătuți. Trăiește, orice-ar fi, Ione. Cu drag, Elenuța.
Viorica citi, reciti, se uită la Ion.
Am promis că voi face precum a dorit ea. Ție ți-am spus, tu hotărăști, emoționat Ion, Viorico, hai să încercăm. Avem o prietenie caldă de ani. Nu avem ce să ni se reproșeze. Să trăiești bucurându-te zilnic e dar, nefericirea e păcat. Fii soția mea, Viorico, te rog și promit că nu vei regreta.
Viorica, fără cuvinte, surprinsă, se uita la Ion. Pe urmă a zis, în gând descoperind adevărul:
Ione, bine, mă gândesc. Îi spun ginerelui că nu am reușit să mă strâng și mai stau o săptămână.
Asta au hotărât și Ion a condus-o acasă.
Noaptea, Viorica nu a putut dormi. Greu să decizi așa peste noapte. Toată viața s-a derulat. Iar spre zori, vis ciudat: Sergiu a venit, râdea și ce atâta te gândești? În doi e mai lesne! Mărită-te cu Ion, nu mă supăr, ba mă bucur. Viorico, să nu fii singură!
Vara următoare, Viorica și Ion au dărâmat gardul dintre grădini. Au acum nepoți dublu, să alerge cât vor! Ion a făcut leagăne. Straturi adânci și de toate semănate de Viorica. Pentru toți cei din familia lor mare. Nepoatele o ajută la straturi, fiecare cu bucata ei. Copiii mari îi vizitează la finele săptămânii. Se bucură că părinții nu-s singuri, că se sprijină.
Poate că vor fi și gură-cască să-i vorbească de rău. Dar Elena și Sergiu privesc de sus, zâmbesc împreună. Testamentul de a fi fericiți s-a împlinit. Și viața, orice-ar fi, merge mai departeÎn serile tihnite, la apus, Ion și Viorica stăteau pe banca dintre meri, iar vântul aducea parfumul de iarbă cosită și de amintiri. Câteodată, Ion lua vioara Elenei și cânta încet, cum știa el de la ea, melodii vechi, amestecate cu râset de copii și clinchet de borcane de dulceață. Într-o seară, Viorica a murmurat: Cine-ar fi crezut că viața o ia iarăși din loc?
Elena zicea mereu: Dragostea nu moare, doar se schimbă haină a răspuns Ion, privindu-și mâinile, tabăcite de muncă Așa ne-a rămas și nouă.
Tăcerea caldă s-a așezat peste ei, plină de promisiune. Din verile de altădată nu mai rămăseseră decât amintirea și roadele lucrurilor bine făcute, dar acum știau amândoi: ultima toamnă se transformase într-un nou început. Și în râsul nepoților, în gustul cartofilor prăjiți și al castravetelui murat, inima fiecăruia s-a liniștit, găsindu-și, după atâta timp, locul potrivit.
Iar grădina din marginea satului a rămas plină, an de an, de oameni, povești și iertare ca un testament viu al Elenei și lui Sergiu: căldura nu se pierde niciodată, ci crește și dă rod, atunci când inima nu se teme să trăiască încă o dată.
