Doina la treizeci și cinci de ani ai ei credea că nu va cunoaște fericirea de femeie, dar soarta a vrut altceva. S-au unit când amândoi erau aproape de patruzeci. Bogdan era văduv de trei ani la vremea aceea. Doina nu fusese căsătorită niciodată, însă născuse un fiu. Cum spun oamenii, l-a adus pe lume pentru ea. Pe vremea tinereții avusese o relație cu un tânăr frumos și cu părul negru, Mihai, care i-a promis că se va căsători, cucerind-o pe tânăra Doina. Ea a crezut în acele promisiuni care s-au dovedit a fi doar vorbe. Mai târziu s-a dovedit că acel băiat din oraș era deja însurat.
Până și soția lui legitimă a lui Mihai a venit la Doina să o roage să nu spargă o familie străină. Doina, fiind tânără și fără experiență, a acceptat. Totuși a hotărât să păstreze copilul.
Așa a fost. Doina l-a născut pe Eugen. Și fiul a devenit pentru ea singura alinare și consolare. Eugen era educat frumos, învăța bine. După terminarea școlii a intrat la universitatea economică. Bogdan a mai venit de câteva ori la Doina. I-a sugerat să trăiască împreună. Dar femeia ezita mereu, deși Bogdan îi plăcea. Doina se simțea rușinată de fiul ei și de dorința de a fi în cele din urmă fericită.
Într-o seară Eugen a decis să stea de vorbă cu mama. I-a spus că nu e problemă: Mamă, oricum eu nu mai locuiesc acasă. Unchiul Bogdan e un om serios și de încredere. Doar să nu te jignească. Pentru mine e important să fii tu fericită. Fiul lui Bogdan era și el de acord.
Și așa au început să trăiască. S-au căsătorit, au făcut o mică petrecere. Doina muncea la biblioteca din sat, iar Bogdan ca agronom. Făceau totul mână în mână. Aveau gospodărie, țineau vite, lucrau grădina. Se iubeau și se respectau, păcat că Bunul Dumnezeu nu le-a dăruit copii comuni.
Ambii fii s-au căsătorit, au trăit să vadă nepoții. De fiecare dată la sărbători pregăteau daruri pentru copii și nepoți: ouă proaspete, lapte, smântână, carne de porc și de găină. La sărbători în casa lor se adunau o mulțime de oaspeți. Atunci Bogdan cu Doina stăteau la masă și se bucurau. Se bucurau că au pe cine sărbători.
Numai seara, când se culcau soții, fiecare gândea în taină: să plec eu cel dintâi… și să nu simt vreodată singurătatea.
Anii și-au spus cuvântul. Și odată necazul s-a furișat… Dimineața Doinei i s-a făcut rău, tocmai când începea să fiarbă borșul la bucătărie. Femeia în vârstă a căzut. Bogdan a chemat salvarea cu ajutorul vecinilor. Doctorii au spus că Doina a avut un atac cerebral. Toate funcțiile erau acolo, doar una lipsea. Nu a mai putut merge. Eugen cu soția a venit să își vadă mama. A dat niște lei pentru medicamente și a plecat.
Bogdan a adus o mașină, când au externat-o pe soție, împreună cu vecinul au cărat-o în casă.
Totul va fi bine, – o mângâia pe soție, – tu doar să trăiești. Chiar dacă stai și vorbești cu mine. Doar să trăiești. Că eu voi reuși cu toate. Doar să nu mă lași, porumbița mea!
Bogdan a îngrijit-o frumos pe soție. După o lună ea a trecut pe fotoliu. Îl ajuta la bucătărie. Făceau în continuare totul împreună. Curățau cartofi și morcovi, alegeau fasolea. Chiar și pâine coceau. Seara Doina și Bogdan vorbeau despre cum vor trăi înainte. Vine iarna. Iar Bogdan nu mai are vlagă să taie lemne.
Poate ne-ar lua copiii peste iarnă la ei, iar primăvara și vara ne-am aranja singuri…
În weekend a venit Eugen cu soția. Nora Rodica, privind prin toată camera, a făcut concluzia:
Va trebui să vă separăm, porumbeilor. Pe mama o luăm săptămâna viitoare. Lasă să pregătesc camera. Și venim.
Dar eu ce fac? – a murmurat stânjenit Bogdan. Noi nu ne-am despărțit niciodată. Copii, cum așa.
Păi era înainte, când aveați putere pentru gospodărie și vă descurcați singuri, dar acum e altfel. Lasă să te ia și fiul tău la el. Nu vă ia nimeni amândoi.
Eugen cu soția au plecat acasă. Bogdan și Doina au suspinat amar și s-au gândit ce e de făcut. Fiecare, adormind, visa să nu se trezească, să nu vadă toate astea.
În weekendul următor au venit amândoi fiii. S-au pus pe adunat lucrurile. Bogdan stătea lângă patul Doinei. Se uita la ea, își amintea anii tineri. Și plângea… S-a lipit de soția bolnavă. Și a șoptit:
Iartă-mă Doina, că s-a întâmplat așa la noi… Pe undeva am greșit în educarea copiilor. Ne despart ca pe niște pisoi nepoftiți. Iartă-mă. Te iubesc….
Doina a vrut să îi mângâie fața cu mâna, dar nu mai avea putere… Bogdan a plecat, ștergându-și lacrimile cu mâneca. Iar când a stat în mașină, nu le-a mai șters…
Apoi fiul cu soția și vecinul au luat-o pe Doina, au înfășurat-o în pătură și au început să o scoată din casă… cu picioarele înainte. Femeia bolnavă s-a gândit că e foarte simbolic… Doina nu a rezistat, s-a dus când a plecat Bogdan. Și femeia bolnavă voia doar să nu ajungă la seară.
A trecut o săptămână. Într-o zi frumoasă de toamnă, chiar de Acoperământul Maicii Domnului, visul lor s-a împlinit. Doina și Bogdan s-au întâlnit în cealaltă lume.Doina la treizeci și cinci de ani ai ei credea că nu va cunoaște fericirea de femeie, dar soarta a vrut altceva. S-au unit când amândoi erau aproape de patruzeci. Bogdan era văduv de trei ani la vremea aceea. Doina nu fusese căsătorită niciodată, însă născuse un fiu. Cum spun oamenii, l-a adus pe lume pentru ea. Pe vremea tinereții avusese o relație cu un tânăr frumos și cu părul negru, Mihai, care i-a promis că se va căsători, cucerind-o pe tânăra Doina. Ea a crezut în acele promisiuni care s-au dovedit a fi doar vorbe. Mai târziu s-a dovedit că acel băiat din oraș era deja însurat.
Până și soția lui legitimă a lui Mihai a venit la Doina să o roage să nu spargă o familie străină. Doina, fiind tânără și fără experiență, a acceptat. Totuși a hotărât să păstreze copilul.
Așa a fost. Doina l-a născut pe Eugen. Și fiul a devenit pentru ea singura alinare și consolare. Eugen era educat frumos, învăța bine. După terminarea școlii a intrat la universitatea economică. Bogdan a mai venit de câteva ori la Doina. I-a sugerat să trăiască împreună. Dar femeia ezita mereu, deși Bogdan îi plăcea. Doina se simțea rușinată de fiul ei și de dorința de a fi în cele din urmă fericită.
Într-o seară Eugen a decis să stea de vorbă cu mama. I-a spus că nu e problemă: Mamă, oricum eu nu mai locuiesc acasă. Unchiul Bogdan e un om serios și de încredere. Doar să nu te jignească. Pentru mine e important să fii tu fericită. Fiul lui Bogdan era și el de acord.
Și așa au început să trăiască. S-au căsătorit, au făcut o mică petrecere. Doina muncea la biblioteca din sat, iar Bogdan ca agronom. Făceau totul mână în mână. Aveau gospodărie, țineau vite, lucrau grădina. Se iubeau și se respectau, păcat că Bunul Dumnezeu nu le-a dăruit copii comuni.
Ambii fii s-au căsătorit, au trăit să vadă nepoții. De fiecare dată la sărbători pregăteau daruri pentru copii și nepoți: ouă proaspete, lapte, smântână, carne de porc și de găină. La sărbători în casa lor se adunau o mulțime de oaspeți. Atunci Bogdan cu Doina stăteau la masă și se bucurau. Se bucurau că au pe cine sărbători.
Numai seara, când se culcau soții, fiecare gândea în taină: să plec eu cel dintâi… și să nu simt vreodată singurătatea.
Anii și-au spus cuvântul. Și odată necazul s-a furișat… Dimineața Doinei i s-a făcut rău, tocmai când începea să fiarbă borșul la bucătărie. Femeia în vârstă a căzut. Bogdan a chemat salvarea cu ajutorul vecinilor. Doctorii au spus că Doina a avut un atac cerebral. Toate funcțiile erau acolo, doar una lipsea. Nu a mai putut merge. Eugen cu soția a venit să își vadă mama. A dat niște lei pentru medicamente și a plecat.
Bogdan a adus o mașină, când au externat-o pe soție, împreună cu vecinul au cărat-o în casă.
Totul va fi bine, – o mângâia pe soție, – tu doar să trăiești. Chiar dacă stai și vorbești cu mine. Doar să trăiești. Că eu voi reuși cu toate. Doar să nu mă lași, porumbița mea!
Bogdan a îngrijit-o frumos pe soție. După o lună ea a trecut pe fotoliu. Îl ajuta la bucătărie. Făceau în continuare totul împreună. Curățau cartofi și morcovi, alegeau fasolea. Chiar și pâine coceau. Seara Doina și Bogdan vorbeau despre cum vor trăi înainte. Vine iarna. Iar Bogdan nu mai are vlagă să taie lemne.
Poate ne-ar lua copiii peste iarnă la ei, iar primăvara și vara ne-am aranja singuri…
În weekend a venit Eugen cu soția. Nora Rodica, privind prin toată camera, a făcut concluzia:
Va trebui să vă separăm, porumbeilor. Pe mama o luăm săptămâna viitoare. Lasă să pregătesc camera. Și venim.
Dar eu ce fac? – a murmurat stânjenit Bogdan. Noi nu ne-am despărțit niciodată. Copii, cum așa.
Păi era înainte, când aveați putere pentru gospodărie și vă descurcați singuri, dar acum e altfel. Lasă să te ia și fiul tău la el. Nu vă ia nimeni amândoi.
Eugen cu soția au plecat acasă. Bogdan și Doina au suspinat amar și s-au gândit ce e de făcut. Fiecare, adormind, visa să nu se trezească, să nu vadă toate astea.
În weekendul următor au venit amândoi fiii. S-au pus pe adunat lucrurile. Bogdan stătea lângă patul Doinei. Se uita la ea, își amintea anii tineri. Și plângea… S-a lipit de soția bolnavă. Și a șoptit:
Iartă-mă Doina, că s-a întâmplat așa la noi… Pe undeva am greșit în educarea copiilor. Ne despart ca pe niște pisoi nepoftiți. Iartă-mă. Te iubesc….
Doina a vrut să îi mângâie fața cu mâna, dar nu mai avea putere… Bogdan a plecat, ștergându-și lacrimile cu mâneca. Iar când a stat în mașină, nu le-a mai șters…
Apoi fiul cu soția și vecinul au luat-o pe Doina, au înfășurat-o în pătură și au început să o scoată din casă… cu picioarele înainte. Femeia bolnavă s-a gândit că e foarte simbolic… Doina nu a rezistat, s-a dus când a plecat Bogdan. Și femeia bolnavă voia doar să nu ajungă la seară.
A trecut o săptămână. Într-o zi frumoasă de toamnă, chiar de Acoperământul Maicii Domnului, visul lor s-a împlinit. Doina și Bogdan s-au întâlnit în cealaltă lume.
