Ion a intrat pe ușă, s-a dus direct în bucătărie și a găsit cina frumos așezată pe masă. Ciudat, unde o fi Anișoara? s-a mirat el, ridicând o sprânceană suspicioasă, cum îi era obiceiul când simțea că ceva nu e în regulă. A cotit-o spre dormitor. Soția lui, Anișoara, stătea pe podea și îndesa, cu o energie suspectă, haine într-o geantă.
Pleci undeva? a întrebat Ion, rămas cu mâna pe clanță.
Mi-au dat trimitere la centrul județean pentru un control, am niște bănuieli nu prea bune i-a tăiat Anișoara din elan, oftând ușor.
Ce fel de bănuieli? Adică tu ai ce-a avut și mama ta? Ion se uita la soție de parcă nu mai înțelegea universul. Nici nu l-ar fi mirat dacă ar fi început să latre televizorul la el.
Zilele care au urmat l-au găsit pe Ion ca pe-un țânțar în borcan: nu-și găsea locul și pace. Îngrijorat zdravăn pentru soția lui, fiindcă Anișoara era la investigații în oraș, Ion rămăsese singur acasă, în sat, și aștepta vești, cu emoție și cu speranță, minutele târându-se greu.
Anișoara nu se plângea niciodată de nimic, și Ion era ferm convins că ea nu știe ce-i boala sau oboseala dacă îl întrebai, îți zicea că pentru ea și tractorul e mașină ușoară. Erau împreună de vreo treizeci de ani, cu doi copii mari deja, iar casa lãsa impresia că e la muzeu. Era curat, mirosea mereu a ciorbă proaspătă și totul mergea de parcă pe Anișoara ar fi alimentat-o cu baterii AAA.
După lucru, Ion se văita inevitabil: Vai, ce zi grea, au făcut ăștia pe capul meu ca la ora de matematică! Și, ca un domn civilizat ce era, își așeza, cu eleganță discutabilă, corpul pe canapea și își lua telecomanda. Anișoara, de partea cealaltă, zbura în bucătărie, făcea cina, pregătea mâncare pentru a doua zi, spăla vase, strângea haine, călca În fine, clasicul maraton feminin, la care Ion nici cu gândul nu visa să participe. Ajutor? Nu e treabă de bărbat, îi spunea creierul ori de câte ori trecea pe lângă chiuvetă.
Ce-i drept, nici vreme de casnică n-avea Anișoara. Lucra și ea la același combinat cu Ion el striga la muncitori, ea băga date în Excel la contabilitate. Când și-a luat într-o zi liber de la serviciu doar ca să meargă la control, Ion era cât pe-aci să cadă cu paharul de ceai din mână.
Ai pățit ceva, femeie? Te doare ceva?
Sper că nu, dar nu mă simt grozav
Poate că e de la primăvară, ia niște vitamine! propune el, filozof după cele trei cafele zilnice.
Poate oftă ea din umeri.
Seara, când Ion a revenit de la serviciu, Anișoara l-a privit cu o seriozitate rară și i-a zis că pleacă a doua zi dimineață la spital, la oraș.
Cum? De ce? Nu-i intrau Ionului cifrele în cap.
Sunt bănuieli legate de sănătate. M-au trimis la centru.
Adică are legătură cu ce-a pățit mama ta?
Doar bănuieli, Ion, nu te panica încerca să-l liniștească, deși i se topea și ei inima de emoție.
Am deja biletul de autobuz, la opt plec. Ia tu cina, găsești pe aragaz chiftele cu orez, pe masă salată. Eu trebuie să-mi pun lucrurile și vreau să mă culc devreme.
Dar tu ai mâncat?
Nu-mi arde, mă duc să termin bagajul.
Ion se uita la Anișoara și nu-i venea să creadă: dacă are ceva grav? Ea, atât de vioaie, mereu pe picior de fugă! Cum de nu pricepuse el că și-o femeie se poate uza?
Parcă am pus de toate în geantă a zis ea, strângând fermoarul.
Să nu uiți încărcătorul de telefon! a sugerat Ion, cu o sclipire rareori văzută la el.
Așa, bine-ai zis. Mersi, Ioane. Da’ tu nu mănânci?
Nu prea-mi vine nici mie
Vezi că te-am întristat
Cam așa ceva a schițat el un zâmbet de iepure prins în faruri.
A privit la geanta aceea, amintindu-și de vara când plănuiseră să plece la Marea Neagră. Anișoara și-a luat atunci două costume de baie colorate, o rochie frumoasă și o pălărie de paie. Dar nu s-a mai întâmplat. Fix în ajun, Ion a primit la serviciu propunerea de aur să țină locul unuia cu gripă. Șeful: Primești un bonus baban! și Ion a zis gata, concediu e și la anul, să facem reparatii în dormitor, îi prinde mai bine familia decât vântul din Costinești. Anișoara părea să fie de acord atunci. Dar în noaptea aia, el a auzit-o plângând încet. I-a zis că a visat urât Numai că, doar acum a înțeles Ion: nu visul era de vină, ci faptul că nu plecau la mare.
Nici anul următor n-a mai ajuns discuția, apoi Anișoara, tipic, n-a mai zis nimic. Ion era mulțumit la ce să cheltui banii pe plajă când avem grădină la țară, se face mici și se trec granițele la râu la scăldat cu prietenii?
Și-acum, Anișoara își îndesa hainele la grabă, dar nu pentru mare, ci pentru medic. Ion a simțit gheara fricii. Seara aia, a stat fără să guste din chiftele, iar noaptea n-a putut închide ochii. O auzea suspinând încet, dar n-a avut curajul s-o mângâie, de parcă brațele lui nu-și mai aminteau cum se întindeau spre ea.
Dimineața, Ion a dus-o până la autogară. S-au îmbrățișat înainte să urce în autocar, iar el ar fi vrut s-o țină acolo, să nu-i dea drumul, indiferent de orarul TransMoldova. A urmărit mașina până n-a mai văzut decât praful și i-au dat lacrimile.
Anișoara dragă mea… Să fie totul bine, te rog a șoptit cu gâtul uscat.
N-a avut timp de milă, că la lucru nu iartă nimeni. S-a dus cu capul înainte, însă când s-a întors acasă, a dat de pustietate. Totul părea uitat, lipsit de gust. S-a străduit să mănânce din cina de aseară, de data asta încălzită, dar nimic nu avea gustul cu care era obișnuit. A încercat să se ia cu televizorul, însă n-a văzut nimic interesant: același talk-show cu politică și scandaluri. Așa că s-a trântit pe scaun, a scos albumul de fotografii.
Pe prima pagină, erau proaspăt căsătoriți. Anișoara vai, ce drăguță era! Și acum era frumoasă, dar atunci ar fi făcut reclamă la păpuși de porțelan. Își amintește cum au cunoscut la ziua prietenului lui, Gică. Anișoara venise cu alt băiat, Ion cu o fată, pe Vasilica. Dar când a zărit-o pe Anișoara, n-a mai avut ochi de altcineva. Decât să fi auzit că o să i se întâmple vreun fleac de dragoste la prima vedere, ar fi râs cu poftă: Haida-de! Basme pentru babe! i-ar fi zis. Ei, bine, uite că-i posibil.
În aceeași seară, s-a certat cu Vasilica, care nu era oarbă, a observat cum îi fuge privirea lui Ion la străina cu ochi verzui. Vasilica a început să plângă și a plecat. După o săptămână, s-a cuplat cu Victor, care îi dădea târcoale încă din liceu. La scurt timp după, a și făcut nunta.
Pe Anișoara a trebuit s-o câștige. Chiar după ce fata s-a despărțit de tipul cu care venise la petrecere, tot nu-i cădea Ionului în brațe așa, la simpla chemare. Dar, până la urmă, a cedat și a urmat povestea de treizeci de ani.
Răsfoia Ion pozele și trăia iar cele mai frumoase clipe. Dar s-a trezit întrebindu-se: când i-a spus el Anișoarei ultima dată te iubesc? Ori i-a dat un compliment, un mulțumesc pentru ciorba aia pe care o scuipa și popa din lingură? Parcă nici nu-i trecea prin cap, că așa-i normal, femeia are grijă de bărbat, nu?
Abia după ce a plecat Anișoara, și-a dat seama că pusese pe umerii ei toată casa și toate grijile familiarului băț de mătură. Când el răcea, ea îi făcea compot, îi asculta vaicărelile, îi mângâia fruntea, îl lăsa să citească ziarul nestingherit. Dar când ea răcea, lua două pastile și alerga la lucru, nimeni să-i maseze măcar ceafa.
Gândul că ar putea s-o piardă îl paraliza. În perioada cât Anișoara era la spital la Chișinău, Ion mergea ca pe sârmă. Vorbeau la telefon zilnic, dar ea nu-i spunea nimic clar, iar el simțea că nu trăiește, doar există.
Își reproșa lipsa de atenție și egoismul. De aș putea să dau timpul înapoi
Într-o seară, telefonul a sunat:
Ioane, am vești bune! Nu s-au confirmat bănuielile. Probleme sunt, dar nu e chiar așa de rău, slava Domnului!
Pe bune? a răsuflat Ion, brusc ușurat. Anișoară, nici nu-ți poți imagina ce bucuros sunt!
La două zile, Ion o aștepta la autogară cu un buchet generos de crini albi florile ei preferate.
Ioane, păi ce ți-a venit să dai atâta leu pe flori? s-a minunat Anișoara, dar se vedea că-i place.
Am suferit cât ai fost plecată, a zis el tremurat, strângând-o la piept. Te iubesc. Iartă-mă că am fost un bărbat cam lemn.
De ce, Doamne iartă-mă? s-a mirat Anișoara.
Nu te-am ajutat mai deloc și n-am știut să te prețuiesc. Dar gata, nu mai fac, promit. Și mai am un secret: am cumpărat bilete, peste o lună mergem la mare!
Cum, la Marea Neagră? Dar grădina?!
Să-i fie de bine, luăm roșii de la piață! Poate o vindem cu totul, zău!
Nu te mai recunosc, Ioane
Nici eu nu mă mai recunosc. Am crezut că pot trăi fără tine, dar adevărul e că n-aș rezista nici două zile Promit că de-acum o să fiu alt om. Ești comoara mea.
Ei, vezi? a zâmbit Anișoara. Poate așa trebuia să se întâmple ca să aud și eu de la tine vorbe din astea. Hai acasă, și eu te iubescAu pornit spre casă, Ion ținând-o de mână ca-n tinerețe, iar Anișoara, cu florile la piept, părea mai tânără decât oricând.
Seara, în timp ce așezau masa împreună, Ion a pus două farfurii, a turnat apă în pahare și a ridicat ochii spre Anișoara:
Azi am să spăl eu vasele, să știi!
Vezi să nu spargi ceva, că nu mai avem setul complet! a chicotit ea, ștergându-și palmele de șorț.
Au râs amândoi, ca-n vremurile bune, și nu s-au grăbit să stingă lumina. În bucătăria aceea văruită, cu pereții încărcați de rame vechi și ceasuri care ticăiau, Ion și-a dat seama că viața nu-i decât suma clipelor mărunte cu omul de alături. N-a mai fost teamă de mâine; a rămas doar promisiunea că, orice-ar fi, vor alege să trăiască fiecare zi ca pe-o vacanță mult așteptată, cu soarele și valurile la ușă, chiar acasă.
Și, înainte să adoarmă, Ion i-a șoptit:
Anișoara, mâine punem la uscat costumele de baie Să fim gata pentru valuri.
Iar ea l-a strâns la piept și a adormit fericită, convinsă că, orice-ar fi, marea iubirii lor nu are să sece niciodată.
