Da, exact asta e! El n-o să-și dea seama niciodată că în fața lui nu e logodnica lui adevărată
Ilinca stătea pierdută în fața oglinzii, studiindu-și cu atenție chipul reflectat. Ridică încet mâna și își potrivi o șuviță rebelă la spate, după ureche. Inima îi bătea ceva mai repede ceea ce vedea acolo depășea orice așteptare! Machiajul, coafura, expresia fețeitotul era copiat până la cel mai mic detaliu. Ilinca își ținu respirația fără voie dacă ar mai îmbrăca și rochia preferată a surorii sale, nici măcar mama lor nu le-ar fi putut deosebi din prima.
Doar gândul acesta o făcu să zâmbească, dar brusc își aminti de timp și aruncă o privire rapidă la ceasul de pe raft. Mai era puțin în douăzeci de minute urma să vină Andrei. Un fior de emoție îi cuprinse tot corpul. Totul trebuia să iasă perfect niciun gest, niciun ton greșit! Dacă Andrei s-ar fi prins, adio plan! Și iar Raluca ar fi ieșit învingătoare, ca de atâtea ori.
Inspiră adânc și încercă să-și stăpânească tremurul ușor al degetelor, pornind spre ușă. Chiar atunci sună soneria, și Ilinca, deja pe hol, își jucă rolul. Deschise, iar când îl văzu pe Andrei, fața i se însenină de un zâmbet cald și blând, iar ochii îi luceau ca două mici scântei.
Andrei, bună! îi spuse cu voce moale și parcă mai joasă, cuvintele venind una după alta, fix ca la repetiții.
Fără să-i lase timp să răspundă, se ridică ușor pe vârfuri și-i atinse obrazul cu buzele. Totul trebuia să fie exact ca la Raluca: nici mai mult, nici mai puțin. Fără gesturi de prisos, exact după scenariu.
Hai, intră, vrei o cafea? zise, retrăgându-se și invitându-l în apartament cu un gest firesc, ca și cum ar fi fost o seară obișnuită între prieteni, nu o mică operațiune gândită în detaliu.
Andrei se încruntă un pic, încercând să ghicească dacă nu cumva ceva era pe bune, dar se relaxă rapid și zâmbi în colțul guriiîși dăduse seama cam ce se întâmplă. Dar asta îi stârnise și mai mult curiozitatea. Ce voia să încerce sora logodnicei lui? De ce se chinuia să o imite atât de fidel pe Raluca? Se făcu că nu se prinde și urmă docil invitația.
Ilinca, între timp, se agita prin bucătărie. Fața o durea deja de la zâmbetul blând pe care nu-l utiliza niciodată, dar pe care îl exersa cu grijă. Era ușor agitată, oprea pe masă cănile, farfuriile, lingurițele, și arunca priviri furișe spre sticla cu vin moldovenesc de calitate, ascunsă discret între plicurile de ceai. Sticla urma să fie scoasă la momentul potrivit când Andrei s-ar mai relaxa puțin.
Știa foarte bine că Andrei nu bea aproape deloc stomacul lui nu prea suporta băutura. Dar într-o atmosferă prietenească, relaxată și, dacă și compania era plăcută, rareori zicea nu la un pahar. Atât voia Ilinca. Avea nevoie ca el să renunțe la obișnuințele lui, doar cât să-și poată duce planul la capăt.
În timp ce ea manevra ibricul, Andrei se așeză la masă și, cu brațele încrucișate, urmărea totul cu un soi de curiozitate ironică. Nu mai putu să tacă:
Ilinca, ce e cu toată mascarada asta? Unde e Raluca? Dacă vrei să faci o farsă, parcă nu-i cea mai inspirată
Ilinca înțepeni pentru o clipă, încercând să găsească răspunsul cel mai potrivit. O undă de ezitare i se citi în ochi, dar își reveni și răspunse zâmbitoare, totuși forțându-se un pic:
Cum ți-ai dat seama, sincer? Însă nu-i glumă. E mai degrabă un experiment. Raluca nu știe nimic.
Andrei își strâmbă sprânceana, jucându-se în palmă cu ceșcuța. Era curios, dar nu voia să arate cât de mult îl intereseazăvoia să afle de la ea toată povestea.
Totuși, sunteți așa de diferite, chiar dacă sunteți gemene. Cum să vă încurci cineva?
N-a mai așteptat răspuns, ci a scos telefonul, trimițând repede un mesaj Ralucăi să vadă unde e. Ecranul i s-a luminat pentru o secundă, apoi a pus aparatul înapoi.
Și experimentul? Care-i faza? repetă, așezând telefonul.
Ilinca se fâstâci pe scaun și privi lung spre ceașca de ceai. Bău o gură, apoi răbufni cu o energie neașteptată:
Să vezi, lumea mereu ne încurcă. Tu spui că nu semănăm, dar și mama se încurcă, dacă suntem îmbrăcate la fel. Pune-ne rochii la fel, coafuri identicesuntem ca două picături.
Se opri puțin, părând că rememorează episoade neplăcute din trecut, apoi continuă:
Nu-i plăcut, mai ales când e vorba de cineva drag. Au fost destule încurcături De exemplu, o dată prietenul meu a chemat-o la întâlnire pe Raluca în locul meu, doar pentru că ea era mai aproape. Sau invers: Raluca voia să-i spună ceva unui amic de-al tău, dar el a crezut că-i cu mine și i-a spus niște lucruri tare stânjenitoare.
Atunci de ce nu schimbați ceva? o întrerupse Andrei. Își amintea că Raluca povestise de nenumărate ori că Ilinca nici nu voia să audă de schimbări de look. Părea că ei chiar îi place confuzia aceasta, iar Raluca doar se supunea.
Ilinca făcu o grimasă ca și când ar fi încercat ceva acru:
N-ar fi atât de distractiv, sincer. Am făcut un pact să nu ne schimbăm până nu terminăm universitatea. E un fel de regulă secretă între noi. Și zâmbi cu șiretlic de multe ori e util. Nici profii nu ne deosebesc!
Râse scurt, destul de amuzată de propriile scamatorii.
Hmmm, mda murmură Andrei gânditor. Telefonul lui se lumină din nou: mesaj de la Raluca îl aștepta la cafeneaua lor preferată. Nici măcar nu bănuia pe unde umbla.
O privi pe Ilinca și, pentru o secundă, privirea i se îmblânzi:
Nu-ți face griji, nu-i spun lui Raluca nimic. Înțeleg că-ți pasă. Nu vreau să vă certați din cauza mea.
Ilinca se relaxă vizibil, îi mulțumi din ochi și-i zâmbi larg.
Mersi, ești un om bun, mă bucur.
Bine, să ne vedem cu bine, zise Andrei, ridicându-se. Mă grăbesc, să nu se îngrijoreze Raluca.
Ușa se închise încet, lăsând-o singură pe Ilinca. Liniștea era apăsătoare, ca și cum tot aerul din apartament o apăsa pe piept. Se lăsă pe scaun, sprijinindu-și mâinile de masă ca să nu izbucnească în plâns. Cum se întâmplă mereu așa, de ce nici de data asta n-a reușit? Cum a reușit Andrei să vadă de la început că nu e Raluca?
Gândurile îi roiau haotic. Își amintea clar când îl văzuse prima oară pe Andrei îi plăcuse instant: felul cum zâmbea, cum vorbea, dezinvoltura lui De fiecare dată când era aproape, inima îi sălta în piept. Îi repeta în cap ce ar fi putut să-i spună dacă ar fi avut curaj și-și imagina tot felul de dialoguri. Dar niciodată n-a avut destulă încredere. Îi era frică să nu strice echilibrul fragil din familia lor.
Raluca, însă, era mult mai curajoasă. Într-o zi, pur și simplu l-a adus acasă, prezentându-l de parcă era ceva absolut firesc. Uite-l pe Andrei, dragilor, a zis cu un zâmbet, iar ai lor s-au luminat de bucurie că fata lor are un băiat atât de cumsecade.
Ilinca ține minte perfect seara aceea: îi privea de pe pragul sufrageriei, îl vedea pe Andrei râzând, răspunzând cu respect la întrebările părinților. Fierbea de emoții, dar pe față îi rămânea un surâs calm și protocolar. Și-a zis de atâtea ori: El trebuie să fie cu mine! Prima l-am văzut, eu am simțit totul! Eu, nu Raluca! Dar ea a acționat repede, fără măcar să se gândească la sentimentele surorii.
Ilinca își strânse mâinile, încercând să oprească tremurul de furie amestecată cu neputință. Știa că nu e bine să lase frustrarea să o acapareze, dar cum să-și liniștească sufletul când vede că iar rămâne pe dinafară?
Raluca atrăgea întotdeauna oamenii ca un magnet: era deschisă, glumea mereu, îi plăcea să stea printre prieteni, să fie sufletul petrecerilor. În plus, era și la învățătură bună, cumva se descurca să ia note maxime, chiar dacă rareori stătea cu nasul în cărți.
Ilinca însă era opusul: retrasă, rezervată, atentă la detalii. Pentru ea, relaxarea însemna lectură într-un colț liniștit sau discuții lungi cu două-trei prietene apropiate. De fiecare dată când Raluca o invita la vreo ieșire veselă, Ilinca refuza din start. N-am timp de prostii, spunea, convinsă că tot ce contează e să ai rezultate, nu să risipești seara cu povești fără rost.
Acum, privind în urmă, Ilinca se gândește tot mai des dacă a făcut bine. Poate dacă accepta invitația, dacă mergea și ea măcar o dată la vreo petrecere, Andrei ar fi observat-o pe ea serioasă, responsabilă, cu picioarele pe pământ. Dar nu. El s-a îndrăgostit de Raluca, nebunatică și fermecătoare
Și-a dat seama că nu-i vorba doar de felul lor de a fi. Raluca pur și simplu reușea să fie firesc în centru atenției, nu făcea niciun efort și toți o adorau. Iar Ilinca analiza prea mult, se temea să nu spună vreo prostie, era mereu în gardă. Așa ajungea mereu-n umbră.
Încerca să se convingă că, pe termen lung, caracterul și gândirea îi vor fi apreciate. Dar în serile tăcute, când apartamentul răsuna de tăcere, i se făcea dor să fie observată, să conteze. Imagina, chiar, scenarii despre cum viața ar arăta, dacă ar fi fost măcar puțin ca Raluca.
Când Raluca a anunțat la cina de duminică logodna cu Andrei, Ilinca a simțit că i se rupe sufletul. A zâmbit, a felicitat, a îmbrățișat, dar în cap îi rotea aceeași groază: Nu pot să cred! Toată seara a jucat teatru, dar pe dinăuntru era complet goală.
A urmat o perioadă cu nopți albe, tot căutând o variantă să întoarcă lucrurile. Și-a croit un plan pe care-l credea infailibil.
Dacă mă va recunoaște Andrei în locul Ralucăi și Raluca ne va prinde, totul se va termina. Sora mea nu ar mai avea cum să-l ierte. Mai bine să nu-l aibă niciuna! Argumenta în gând, pregătind totul la detaliu. A ales sticla de vin, a repetat replicile, gesturile, felul în care lumina va cădea pe chipul ei. S-a privit ore-n șir în oglindă, copiatând manierele Ralucăi.
Venise ziua operațiunii, și din nou, Andrei a descoperit adevărul din primele minute și tot planul s-a ales praful. În loc să fie cucerit, el a dat dovadă de fermitate, a plecat direct la adevărata lui logodnică.
Ilinca aproape că nu mai simțea nimic. Planul pe care-l hrănise atâta timp s-a destrămat într-un minut. Timpul trecea, nunta se apropia, iar ea nu găsea soluții.
Trebuie să fac ceva! Orice, cât să fiu eu în avantaj, înainte să fie prea târziu
*************
Câteva săptămâni mai târziu, Raluca, cu ochii strălucind de bucurie, i-a adunat pe toți la masă și a anunțat: va avea un copil! Părinții, încântați, o întrebau una-alta, făceau deja planuri, zâmbeau cu toți dinții.
Ilinca, cu ceașca de ceai rece în mâini, trăgea de fiecare zâmbet forțat de parcă ar fi fost un chin. Pe dinăuntru simțea cum se frânge. Fiecare frază a Ralucăi, fiecare privire plină de drag a părinților, îi săgetau sufletul.
Își imagina clar cum va fi viața de acum înainte: seri de familie, unde Andrei va sta lângă Raluca ca soț, sărbători petrecute împreună, el mândru de burta de gravidă a soției. Imaginile astea o sfâșiau. Nu putea duce povara asta. Nu putea să-l vadă pe Andrei lângă sora ei, știind că nu e al ei.
Gândurile îi alergau nebune. Trebuie să fac ceva. Acum. Până să fie prea târziu.
Atunci i-a venit ideea de data aceasta, cu o răceală aproape tulburătoare. Ce lovește mai rău o familie decât pierderea unui copil? Gândul era crud, dar în momentul ăsta, Ilinca era gata să facă orice.
A urmat o perioadă în care a plănuit: trebuia doar să ceară ajutorul unui medic cunoscut, să plătească niște lei nu ceva ilegal, un medicament care să dea niște complicații
Chicoti amar și aproape mut, lângă masa din bucătărie, observându-și familia fericită. Raluca s-a întors spre ea și i-a zâmbit, crezând că râde împreună cu ei.
Fericirea voastră nu va ține mult își repeta Ilinca, privindu-i cu un calm aproape rece
*************
Vrei un suc? a întrebat-o într-o zi, încercând să sune cât mai relaxată. L-am luat pe cel care-ți place.
Mulțumesc, Ilinca, ești cea mai bună soră! i-a răspuns Raluca, strângându-i mâna cu sinceritate.
Ilinca s-a blocat o secundă, dar și-a revenit rapid.
Îți aduc imediat, i-a răspuns, forțând un zâmbet.
A intrat în bucătărie, a scos cutia de suc din frigider, a turnat în pahar. Mâna aproape că se întindea spre buzunar, unde avea ascunsă o pastilă mică. Dar, cu paharul aproape gata, s-a oprit.
Ce făcea ea acolo? Și-a privit mâna cu pastila și paharul cu suc. În fața ochilor îi trecut imagini: Raluca râzând, părinții bucuroși, Andrei ținându-și soția de mână Era cu adevărat capabilă să-și trădeze familia?
Nu. Nici nu putea să fie așa de crudă. Nu putea Nu voia!
Strânse pumnul, iar pastila căzu încet pe masă. Își trase aer în piept, tremurând.
Ilinca? Ești bine? glasul Ralucăi în prag, cu ochii plini de grijă. Te-ai albit la față! Vrei să chem medicul?
Ilinca s-a uitat la sora ei și-a citit acea dragoste simplă și curată, cum nu mai simțise de mult. Totul se petrecea atât de firesc și prețios.
Nu, doar mi s-a făcut puțin rău brusc, dar îmi trece. Ți-am turnat deja sucul, îmi fac și eu un ceai și stăm la povești.
S-a întors spre chiuvetă, și-a pus ceai, mâinile îi mai tremurau, dar încerca să le ignore. Fiecare mișcare părea așa de grea, de parcă abia traversa o mlaștină groasă.
În minte îi zbura un singur gând: Atât de aproape am fost Iar când te lași mâncat de gânduri rele, ai putea s-o dai de gard într-o clipă.
A făcut ceaiul, a revenit în living. Raluca savura sucul și vorbea despre planuri de weekend, fericirea ei era atât de autentică încât Ilinca se simțea tot mai strivită de remușcare.
Cum am putut să mă gândesc la așa ceva? E sora mea, sufletul meu Toată otrava asta am lăsat-o să crească în mine prea mult!
Și-a dat seama clar era nevoie să ceară ajutor. Să nu-i fie rușine, ci să aibă curajul să ceară sprijin: M-am pierdut. E greu. Dar vreau să schimb ceva
La ce te gândești? o întrebă Raluca, zâmbind cald.
La muncă, am nevoie să mă sfătuiesc cu cineva răspunse ea. Era pe jumătate adevărat, dar Raluca a părut mulțumită.
Ilinca asculta, dădea din cap, și încet-încet, pe măsură ce vorbea, simțea în ea crescând o hotărâre nouă. Nu va mai lăsa gândurile negre să o conducă! E prea mult la mijloc: relația cu sora, liniștea ei sufletească, viitorul ei.
Iar primul pas era să recunoască: Am nevoie de ajutor. Nu mă mai descurc singură.
***************
Au trecut câteva luni și Raluca a născut o fetiță minunată. Mica comoară a apărut într-o noapte liniștită de iunie, iar dimineața toată familia, topită de emoție, i-a admirat fețișoara prin geamul de la maternitate. Mititică, cu obrăjorii rotunzi și genele ca doi fulgi, somnoroasă în pătuțul ei. Niciun adult nu s-a putut abține să nu zâmbească.
Primele zile acasă au fost pline de momente sensibile. Raluca și Andrei se trezeau pe rând, îi schimbau scutecele, o alintau. Părinții au adus cutii întregi de hăinuțe și jucării, bunica croșeta botoșei minusculi, iar bunicul se mândrea la vecini cu nepoțica mea.
Ilinca, în special, se apropia diafan de nepoțică. După acel declic interior, a început să vină tot mai des. Inițial doar să o ajute pe Raluca: s-o țină puțin, să gătească, să dea o mână de ajutor cu cumpărăturile. Dar în timp și-a făcut un obicei din asta, stând tot mai mult, privind la degețelele mici, văzând cum se încruntă când e nemulțumită sau cum zâmbește larg când recunoaște o față iubită.
Ilinca a învățat s-o ia delicat în brațe, să o legene, cântând un cântec inventat de ea. Îi cumpăra hăinuțe drăguțe ba un compleu roz cu flori, ba un bleu cu ursuleți urmărind încântată cum îi vin.
În scurt timp, Ilinca a ajuns pentru micuță ca o soră mai mare. Îi organiza ceaiuri adevărate cu ceșcuțe de jucărie, îi arăta cărți colorate, îi repeta cuvinte noi. Când fetița a făcut primii pași, Ilinca o susținea răbdătoare, aplauda din toată inima, iar atunci când își lua jucăria singură, nu-și putea ascunde mândria.
Raluca vedea apropierea aceea și îi mulțumea sincer. Într-o seară, când fetița dormea, iar Ilinca strângea jucăriile, Raluca i-a șoptit:
Mulțumesc din suflet! Se vede cât de mult o iubești. Pentru ea e enorm să te aibă aproape.
Ilinca a zâmbit, un pic stânjenită, dar plină de liniște. Nu se aștepta să găsească atâta fericire în grija pentru un suflet mic. În aceste clipe simple râsul fetiței, primele sale cuvinte, îmbrățișările fără motive Ilinca a găsit liniștea și sensul după care tânjea.
Privind la minunea de nepoțică, Ilinca a înțeles: uneori viața ne oferă daruri unde nu ne așteptăm. Și uneori, grijile și iubirea față de ceilalți sunt cheia către propria noastră pace și fericireÎntr-o după-amiază senină de toamnă, în timp ce fetița dormea liniștită în pătuțul ei, Ilinca s-a așezat lângă fereastră și a privit frunzele ruginii dansând în soare. Un sentiment cald i-a umplut sufletul ceva ce nu cunoscuse până atunci. S-a gândit la tot drumul sinuos pe care îl străbătuse: dorințe, invidie, renunțări. A zâmbit, știind că povestea ei nu va fi niciodată spusă la mesele de familie, dar nici nu mai conta.
Pentru prima oară, nu se mai simțea în umbra nimănui. Găsise, în brațele firave ale nepoatei, lumina care îi lipsise. Nu iubirea ascunsă sau recunoașterea obținută cu orice preț, ci dragostea necondiționată, primită fără măști și fără efort.
A ridicat ușor fetița din pătuț, cu mișcări line, simțind sub degete bătăile inimii mici și line. A șoptit aproape în gând: Să știi că indiferent ce va fi, mă ai mereu aici. Iar fetița, ca și cum ar fi înțeles tot universul acestor cuvinte, s-a cuibărit la pieptul ei și a răsuflat adânc, liniștită.
Vor mai fi, cu siguranță, momente de nesiguranță și regrete. Vor fi zile în care trecutul o va bântui cu umbrele lui. Dar, acum, Ilinca știa să caute soarele acolo unde cândva vedea numai ceață.
Și-a dat seama, în sfârșit, că nu trebuie să fii în centrul tuturor privirilor ca să contezi. Uneori, e suficient să fii umărul pe care cineva să adoarmă liniștit și, fără să-ți dai seama, ajungi să fii, pentru cineva, tot universul.
Afară, o frunză galbenă s-a desprins, plutind încet pe vânt. Ilinca și-a sprijinit capul de fereastră și a zâmbit: liniștea pe care o aștepta toată viața venise, pe nesimțite, așezându-se blând peste sufletul ei.
