Invidia pe muchie
Da, exact ce trebuie! El niciodată nu va bănui că nu stă logodnica lui în fața lui…
Antonia privea atentă în oglindă, analizându-și chipul cu o minuțiozitate rar întâlnită. Își ridică încet mâna și, cu mișcări fine, trase șuvița rebelă după ureche. Inima îi bătea mai repede reușita din oglindă depășea orice așteptare! Machiajul, coafura, expresia feței fiecare detaliu era copiat cu fidelitate uimitoare. Fără să vrea, ținu respirația dacă îmbrăca și rochia preferată a surorii, până și mama lor s-ar fi pierdut când ar fi trebuit să le deosebească.
O clipă gândul ăsta o făcu să zâmbească, apoi se repezi să uite de sine și aruncă o privire la ceasul de pe raft. Acele alergau spre ora stabilită peste douăzeci de minute urma să sosească Șerban. Emoția îi începea să crească. Totul trebuia să meargă perfect nici o mișcare în plus, nici un cuvânt necalculat! Dacă Șerban ar bănui ceva, tot planul la care muncise atât cădea în secunda aceea. Şi atunci sora ei ar fi, din nou, învingătoare, ca de atâtea ori.
Inspiră adânc, străduindu-se să-și stăpânească tremurul, şi merse spre uşă. Chiar când soneria răsună, Antonia era deja la prag, pregătită să joace rolul vieții. Deschise larg uşa şi, văzându-l pe Șerban, se transformă într-o secundă. Zâmbet cald, aproape diafan, licărire prietenoasă în privire.
Șerban, bună! spuse blând, cu glasul ușor stins, ca și cum fiecare cuvânt era exersat în prealabil.
Fără să-i dea timp să răspundă, se ridică pe vârfuri şi îl sărută fugitiv pe obraz. Totul exact ca la repetiţie: nici mai mult, nici mai puţin. Fără niciun gest în plus, după scenariu.
Intră, vrei cafea? îi spuse, făcându-i loc să păşească înăuntru, cu aceeaşi grijă aparent călduroasă a unui serivitor exemplar. Părea o seară obișnuită, nu o operațiune”.
Șerban încreți ușor sprânceana, de parcă încerca să prindă vreo semnificație ascunsă în cuvintele și gesturile ei. În doar o clipă însă, zâmbi pe furiș și-a dat seama ce se întâmplă. Totuși, curiozitatea i-a crescut. Ce pune la cale sora logodnicei sale? De ce se chinuie să o imite pe Mădălina? Decise să joace jocul, fără să-i strice planul, și o urmă în bucătărie.
Antonia se fâțâia printre dulapuri, cu zâmbetul forțat devenit deja dureros pe chip. Prepara cafeaua, aranja cești, farfurioare, ținând mereu sub ochi vinul scump ascuns pe etajeră arma pentru momentul decisiv. Știa: Șerban ducea rău alcoolul, dar timid, la o discuție strânsă, putea accepta puțin vin. Asta urmărea. Voia să-l vadă relaxat, să piardă din instinctul său de vigilență. Atunci avea să prindă ocazia de a-și duce planul până la capăt.
Cât ea stătea la aragaz, Șerban se așeză la masă, cu brațele încrucișate pe piept, urmărind-o cu un aer de curiozitate ușor ironică. În cele din urmă sparse tăcerea:
Antonia, de ce toată povestea asta? Şi unde e, de fapt, Mădălina? Dacă e vreo farsă, nu prea-i reușită…
Fata rămase o clipă fără grai, părând indecisă ce să răspundă. O undă de stânjeneală îi trecu peste ochi, dar răspunse rapid, forțat zâmbitoare, încercând să pară degajată:
Cum de-ai ghicit, dacă nu te superi? Și nu-i glumă. E… experiment. Mădălina nu știe nimic.
Șerban ridică o sprânceană, jucându-se cu ceșcuța de cafea. Era curios, dar nu vroia să arate prea mult interes voia să vadă unde duce totul.
Voi sunteți foarte diferite, chiar dacă-s gemene, zise el, aplecând puțin capul. Cum să vă încurci cineva?
Fără să aștepte răspuns, își scoase telefonul și-i trimise un mesaj scurt logodnicei: Unde ești?. Ecranul îi lumină fața o secundă, apoi băgă device-ul în buzunar.
Deci, care-i rostul experimentului ăsta? reluă întrebarea, cu ton calm.
Antonia scăpă privirea în cana de ceai, bău o sorbitură, apoi răspunse aproape cu avânt:
Vezi tu, lumea tot ne încurcă. Zici că nu semănăm, dar chiar și mama se bâlbâie dacă ne vede îmbrăcate la fel. Pur și simplu, punem rochii identice, păr la fel gata, nu ne mai recunoaște nimeni.
Se opri un moment, parcă retrăind o amintire neplăcută, apoi continuă:
Uneori… e greu. Mai ales cu cineva drag. Am avut situații incomode: iubitul meu a ajuns la întâlnire și a nimerit lângă Mădălina, doar pentru că ea era mai aproape. La fel, prietenul tău a confundat-o pe ea cu mine și i-a povestit lucruri care n-ar fi trebuit…
Atunci de ce nu schimbi coafura? o provocă Șerban, aducându-și aminte de discuțiile cu Mădălina, care-i spusese că Antonia refuză orice modificare la aspectul exterior. Parcă-i plăcea să fie confundată mereu, iar sora se adapta.
Antonia strâmbă scurt din nas, amuzată:
Nu-i interesant, negă din cap. Am promis să nu ne schimbăm stilul până după facultate. E ca o regulă nescrisă între noi. Și… zâmbi viclean, uneori ne ajută. Până și profesorii se încurcă la examinări.
Șerban surâse ușor, privind-o de parcă voia să o citească. În acel moment, telefonul vibra din nou: Te aștept la cafeneaua noastră, scria Mădălina. Nici nu bănuia unde era, de fapt.
Stai liniștită, nu-i zic nimic, îi spuse el, privindu-i serios ochii. Știu că vrei să-ți protejezi sora. Nu vreau certuri între voi din cauza mea.
Antonia răsuflă ușurată și-i mulțumi dintr-o privire sinceră.
Mulțumesc, Șerban. Ești un om bun.
Ne vedem, îi promisese el, ridicându-se să plece. Să nu se îngrijoreze dacă întârziu.
Ușa se închise ușor, iar Antonia rămase, dintr-odată, singură și cu un gust amar. Se așeză la masă, strângând nervoasă marginea feței de masă să nu izbucnească în plâns. De ce nu a mers nimic? De ce n-a reușit să-l păcălească, deși-și dăduse atâta osteneală? Gândurile îi fugeau la acel moment când l-a văzut prima dată pe Șerban sigur, calm, carismatic. De fiecare dată când îl întâlnea, emoția o lua cu asalt. Își repeta mereu în gând ce-ar fi vrut să-i spună, cum i-ar fi zâmbit… dar tot frica, neîncrederea o opreau să treacă pragul acela subțire.
Mădălina însă… ieșea mereu în față. Într-o zi și l-a adus acasă firesc, aproape ca pe un vechi prieten. Faceți cunoștință, el e Șerban, i-a spus familiei, iar părinții s-au bucurat imediat de băiatul zâmbitor.
Antonia retrăia acea seară în detaliu. Ea, în ușa sufrageriei, îi privea cum râd, discută, iar în interior simțea o furtună. Mereu Mădălina depășea orice obstacol cu lejeritate, cucerea pe oricine, chiar fără să-și dea seama. Antonia, dimpotrivă, era reținută, mereu în umbră, precaută, conștiincioasă. Restul serilor și le petrecea cu o carte nu în mulțimi, nu la distracții, ci în liniște cu prietene apropiate. Nu mă interesează petrecerile, spunea, convinsă că rigurozitatea și implicarea vor fi cândva apreciate.
Doar că, privind înapoi, începea să se îndoiască dacă nu cumva greșise. Poate, dacă ar fi acceptat invitația la o distracție, dacă ar fi inițiat o conversație plină de voie bună, poate atunci Șerban ar fi observat-o pe ea, pe fata serioasă și responsabilă… Dar el s-a îndrăgostit de Mădălina, cu entuziasmul și farmecul ei.
Fundamental, știa că nu doar comportamentul e de vină. Mădălina reușea natural să fie în centru, fără să mimeze. Antonia, în schimb, analiza prea mult, se temea să greșească, se retrăgea în umbră și, în cele din urmă, nimeni nu-i simțea prezența.
Atunci când la cină, cu zâmbet larg, Mădălina a anunțat că urmează să se mărite cu Șerban, Antonia a zâmbit mecanic, i-a felicitat, dar pe dinăuntru simțea că i se rupe sufletul. Serile după aceea nu prea mai dormea, tot căutând o soluție, un mod de a schimba ceva. Apoi s-a născut planul dacă Șerban ar fi cedat farmecului ei, iar Mădălina i-ar fi surprins împreună… totul s-ar fi destrămat. Sora ei nu ar ierta niciodată, nici nu și-ar mai reveni cu el, iar el nu ar ajunge la niciuna.
A pus la punct fiecare detaliu vinul, replicile, gesturile, poziția veiozei. Cu zile înainte repeta și micile gesturi ale Mădălinei zâmbet, privire, atitudine lejeră. În ziua decisivă, Antonia era atât de emoționată încât avea mâinile ude de frică. Dar, deși totul părea pregătit, Șerban intrase și simțise pe loc că nu-i Mădălina. Eșec total.
Acum, Antonia privea în gol. Planul, simțit perfect, s-a prăbușit într-o clipă. Timpul trecea, nunta se apropia, iar ea nu găsise nicio altă modalitate de a schimba soarta. Trebuie să găsesc ceva până nu-i prea târziu, își tot repeta, încruntând degetele pe fața de masă. În minte îi roiau tot felul de posibile noi încercări, dar niciuna nu părea sigură…
***
Câteva săptămâni mai târziu, Mădălina, strălucind de fericire, a strâns toată familia la masă și cu emoții în glas a anunțat: va avea un copil. Ochii îi sclipeau de bucurie, iar părinții erau în al nouălea cer, deja alcătuind planuri pentru viitor.
Antonia, în schimb, stătea țeapănă la masă, strângând cana de ceai. Încerca din răsputeri să-și mascheze sentimentele, să zâmbească, să fie politicos de bucuroasă. Dar fiecare cuvânt al surorii îi sfâșia sufletul. Știa că urmează un nou capitol: mese de familie cu Șerban drept ginere, sărbători în care ține de mână o soție însărcinată, bătrâni fericiți, poze de familie… o realitate la care nu putea să se adapteze.
Gândurile îi fugeau din nou la singura concluzie: trebuie să acționeze. Rezulva era radicală, la limita nebuniei: ce rană e mai dură pentru o familie decât pierderea copilului mult dorit? Era crud, aproape de neimaginat, dar în mintea tulburată de invidie, Antonia vedea doar o ieșire.
Când privirea i-a căzut pe Mădălina, senină și fericită, o secundă i s-a înmuiat sufletul. Dar iarăși și-a înăbușit compasiunea. Începu să poarte conversații cu un medic cunoscut, dispus să-i vândă un medicament pentru o anumită sumă în lei moldovenești. Nimic ilegal, doar o pastilă care ar putea precipita lucrurile…
A râs scurt, amar, aproape fără sunet. Mădălina îi aruncă un zâmbet, convinsă că sora împarte cu ea fericirea. Bucuria ta nu va ține mult, gândi Antonia cu un calm înfricoșător, decisă să meargă până la capăt…
***
Vrei suc? o întrebă Antonia cât se putea de natural. Îi surâse exact cât trebuie surâsul exersat de atâtea ori în oglindă. Ţi-am cumpărat preferatul.
Ești o scumpă! îi răspunse Mădălina imediat, strângându-i mâna cu duioșie, cu acea căldură simplă de soră adevărată. Mulțumesc, tu ești omul meu de bază!
Antonia se opri o clipă, simţind o tresărire în suflet. Dar își reveni repede.
Imediat revin, spuse, forțând vocea să-i rămână stabilă.
În bucătărie, scoase cutia de suc din frigider şi turnă cu grijă în pahar. Mâna îi lunecă spre buzunar, unde ținea ascunse pastile. Strânsă în palmă, o privea câteva secunde.
Ce era pe punctul să facă? Se uită de la pahar spre pastilă, și parca timpul se opri. Imagini se derulau în mintea ei: Mădălina râzând, povestind despre viitor, bunici fericiti. Era capabilă de o asemenea grozăvie? Un gest care depășește orice limită omenească?
Nu! Asta nu era Antonia! Era ca o umbră neagră care o ademenise. Nu putea, nu voia și nu avea dreptul!
Îi căzu pastila din palmă pe blatul mesei. Antonia inspiră adânc, simțind cum tremură întreaga ființă.
Antonia? Ești bine? glasul Mădălinei răsună aproape. Sora se apropia cu privirea plină de grijă. Ești palidă! Să chemăm medicul?
Antonia ridică ochii către sora sa. Pentru prima dată vedea clar ce încercase să ignore iubirea sinceră, încrederea pură. Toată acea liniște, simplitate între ele era neprețuită.
Nimic grav, mi-a fost puțin rău, zise zâmbind forțat, străduindu-se să se țină tare. Ți-am adus sucul. Îmi fac un ceai și vorbim.
Se întoarse la chiuvetă. Fiecare mișcare îi era grea, ca și cum ar fi pășit prin apă adâncă. Simțea cum în adâncul sufletului ceva clocotea. Își amintea momentul când, aproape fără să vrea, era de-un pas de a trece o linie dincolo de care nu mai era întoarcere.
Se așeză cu ceaiul în mâini, ascultând distractiv poveștile despre viitor ale surorii. Pe măsură ce Mădălina povestea, Antonia simțea că i se așează sufletul la loc. Brusc știa: niciodată nu va mai permite gândurilor negre să-i cucerească mintea. Prea mult era la mijloc relația cu sora, liniștea sufletească, însăși viața ei mai departe.
Era nevoie să accepte că are nevoie de ajutor. Fără rușine. Poate să discute cu cineva apropiat, să-și recunoască suferința: Sunt pierdută. Mi-e greu. Vreau să schimb asta… Simpla sinceritate era primul pas pe drumul vindecării.
***
Într-o liniștită noapte de iunie, Mădălina a dat naștere unei fetițe minunate. Micuța ajunsese bucuria întregii familii, arătând adorabil prin geamul secției de la maternitate. Totul era nou și tulburător: serile petrecute la gura sobei, primele încercări de a o adormi, părinți și bunici fericiți, cadouri în flori și jucării.
Dar cel mai mult, micuța a câștigat inima Antoniei. După ce sufletul ei s-a eliberat, s-a dedicat cu adevărat nepoatei. La început venea să o ajute pe soră: cu casa, cu copilul, la cumpărături. Apoi rămânea tot mai mult și privea cu uimire la degețelele mici, la grimasele caraghioase, la zâmbetul fără dinți.
Învățase să o adoarmă, să-i cânte, să-i cumpere hăinuțe colorate, să-i citească. Îi organiza “ceaiuri” cu păpuși, îi arăta cărți cu poze, îi repeta cuvinte. Fetița îi devenise nu doar nepoată, ci un aliat și o sursă de bucurie sinceră.
Mădălina simțea legătura asta profundă și, într-o seară, după ce bebe adormise, îi spuse:
Mulțumesc, Antonia. Văd cât o iubești. Pentru ea, să ai așa o mătușă e cel mai mare noroc.
Antonia zâmbi ușor, rușinată și cu inima plină. Descoperise că grija față de ceilalți poate vindeca cele mai mari răni. Fiecare moment petrecut cu nepoata era răspunsul pe care îl căutase mereu: sens, căldură, recunoștință, iubire necondiționată.
Astfel, privind nepoțica fericită, Antonia a înțeles că uneori, viața îți oferă daruri neașteptate, iar drumul spre liniște pornește nu din invidie, ci din deschidere, iertare și bunătate.
Pentru că, uneori, abia când uiți de tine și te dăruiești altuia, poți cu adevărat să fii vindecat și împăcat.
