Între adevăr și vis
Cătălina se îmbrățișa cu un pled gros, simțind liniștea și tihna stranie a apartamentului său din Chișinău. Pe fereastră, fulgii de zăpadă picurau încet, rotindu-se ușor ca într-un vals mut, așternându-se peste pervaz ca niște fire de zahăr peste o prăjitură. Tocmai se întorsese de la proba rochiei de mireasă un eveniment la care visase cu emoție goală, cu inima bântuită de așteptări fierbinți ca aburul ceaiului din mâinile sale. Ținea încă în palmă o pungă cu accesorii: cercei subțiri ca o lacrimă, o diademă de argint firavă, mărgele mici ce aduceau aminte de roua dimineții pe iarba din grădina bunicii. Gândurile ei alergau sinuos spre marea sărbătoare: vedea lumina sclipind în rochie, ochii invitaților, muzica plutind în aerul alb ca laptele.
Tăcerea fu spulberată ca o oglindă spartă de un sunet abrupt cineva bătea insistent la ușă, un sunet care părea să răsune dintr-un alt tărâm, dintr-un vis ce nu se terminase la timp. Cătălina tresări, strânse pledul cu degetele reci. Privirea i se opri pe ceasul din sufragerie fără zece șapte. Cine să vină la această oră în două lumi suprapuse, când orașul își ține respirația sub zăpadă? Poate un curier fugar ce uitase să hrănească liniștea sau o vecină în criză, căreia sarmalele i-au dat foc la aragaz.
Se apropie de ușă tăcută, privind prin vizor, dar imaginea era neclară, ca în vis: un bărbat înalt, fără chip, de parcă era o umbră ce-și caută gazda.
Cine e acolo? întrebă ea, forțându-și vocea să pară neclintită, ca un pod peste Prut.
Eu sunt, Ilie. Trebuie să vorbim. Acum, Cătălina, nu mai am răbdare! auzi un glas cunoscut, țâșnind ca un fior pe șira spinării.
Câteva clipe îi fulgerară amintirile: nu voia să-l vadă acum… Dar dacă i s-a întâmplat ceva Adelei? Trase de zăvor ca de o poartă spre un alt timp. Ilie stătea pe prag, cu paltonul acoperit de zăpadă topită ce lăsa pete ude pe umeri. Părea străin, cu ochii arzând într-o febră ciudată, privirea rătăcită, de parcă era posedați de o idee sau de un dor ce nu se stinge cu mierea sau cu vinul. Cătălina simți un gol în stomac parcă nu deschisese ușa spre lume ci spre o altă ea, o altă viață.
Intră, ești ud leoarcă, rosti încet, dându-se la o parte ca și cum ar fi invitat un duh să îi locuiască casa.
Ilie păși în odaie, lăsând dâre de apă murdară pe parchetul deschis. Pantofii îi tropăiau ca niște păsări scăpate din ploaie, dar părea că nu-l deranjează micile crime asupra curățeniei. Privea pe fereastra invizibilă din mintea lui, cu mâinile strânse în jurul mănușilor umede, ca și cum fiecare gest devine un fragment de rugăciune. În cameră aerul se îngreună ca o mantie de plumb discuția avea să fie începutul unui alt vis, nu al realității de fiecare zi.
Cătălina, zise el abrupt, cu glas scăzut. Nu mai pot! M-am săturat să tac te iubesc!
Timpul se fisură sub picioarele ei.
Ilie, tu… încercă să vorbească, dar cuvintele îi rămăseseră agățate în gând ca niște fragmente de zăpadă la streașină.
El nu-i dădu răgaz. Se apropie, de parcă i-ar fi fost teamă că, odată oprit, nu va mai apuca niciodată s-o atingă cu adevărul.
Știu că urmează să te măriți, am aflat… Și totuși, nu pot să mă prefac că nu simt nimic! Lunile astea am încercat să te uit, să mă mint că mă pot rupe de tine, dar fiecare zi e tot mai grea! Cu Adela… am început doar ca să te văd mai des. Nu a fost iubire, Cătălina, niciodată! Am vrut să fiu aproape de tine, să mă crezi vrednic.
Cătălina simți cum i se răcește pieptul. Totul se năruia sub un nor de chiciură; Adela, cea mai bună prietenă, fusese doar o punte peste apa râului pentru ca Ilie să-și ude sufletul pe malul ei.
Lăsă pledul pe spătarul fotoliului, încercând să își recupereze echilibrul printre lucruri obișnuite, ca într-un vis în care șervețelul devine corabie, iar ceasul se prelinge ca lichidul.
Ilie… te auzi? Am un logodnic, îl iubesc! Nunțile nu sunt chiar din zahăr, sunt planuri, construcții, viață de zi cu zi. Și Adela e tot prietena mea!
Ilie o țintuia cu ochii vântului de iarnă, ca și cum abia îi ridicase povara unui munte de pe umeri.
Nu mai pot să tac! În câteva săptămâni vei fi doar o amintire neatinsă pentru mine. Știu că-i nebunie… Dar dacă n-aș fi spus, aș fi trăit veșnic cu regretul. Pe Adela n-am iubit-o, pentru mine nu era decât o portiță spre inima ta.
Un clopoțel mut i se închise Cătălinei în gât. Cuvintele îi ieșiră ca dintr-un alt cap:
Spui lucruri… pe care nu credeam că poți să le spui cu atâta ușurință.
E adevărul! strigă Ilie. Credeam că, dacă mă uit la tine destul, dacă-ți arăt cine sunt, îți vei da seama că eu sunt bărbatul potrivit. Doar pe tine te-am visat! Fără tine, totul e pustiu.
Se lăsă într-un genunchi, cu degetele tremurătoare. Scoase un inel ca un fir de aur încâlcit în vis, cu piatră mică, strălucitoare ca ochiul unei bufnițe nocturne.
Aruncă-l pe el! Fii cu mine, mă jur că te fac cea mai fericită din lume.
Cătălina privea fără să clipească. În gând i se derulau imagini parcurse: râsul lui Ilie lângă Adela, degetele înlănțuite pe sub masa de la Elăt, dansul de la aniversarea cu Mirela și glumele pe care le-o făcea Adela. Toate păreau acum oglinzi sparte ale unei realități înșelătoare.
Ridică-te, șopti ea. Te rog.
Ilie se ridică încet, privirea speriată a unui om ce vede între vise că pierde totul.
Nu mă crezi? o întrebă cu glasul șerpuit pe sub poale de ploaie.
Te cred, Ilie. Nu zic că minți. Dar nu schimbi nimic. Prietenia e una, iubirea e alta. Eu pe Doru îl iubesc. Simt că viața mea trebuie să fie lângă el. Iar tu… n-ai fost niciodată mai mult decât un apropiat.
Ilie strânse inelul. Privirea se mată, ca într-o poveste ce nu-și găsește finalul.
Dacă ți-aș fi spus mai devreme? Înainte să-l întâlnești?
Cătălina reflectă, zâmbi slab:
Nu cred că ar fi contat. Tu ești bun, dar nu m-am gândit vreodată la tine în felul ăsta.
Ilie se apropie, cu o disperare aproape mută poate credea că distanța dintre ei e tot ce i-a lipsit.
Dar și tu… știu că ai simțit ceva. Am văzut cum te uiți la mine…
Cătălina făcu un pas lateral, spre holul lung ca o coadă de cometă. Era neliniștită; ochii lui și firescul cu care rupea realitatea visului îi dădeau o frică nedefinită de visul în care timpul, spațiul și oamenii se apleacă neliniștitor, ca umbrele pe perete.
Ilie, nu există nimic între noi. Ce simți tu e obsesie, nu dragoste. Ți-ai făcut din mine un vis, nu o realitate. Hai să încheiem discuția.
Ilie strânse pumnii, nu de mânie, ci de neputință.
Te-nșeli, Cătălina. În viața mea nu a existat altcineva. Tu ești totul!
Cătălina își mușcă buza să nu izbucnească. Nu voia scandal, nu voia să strige, să i se pară că-l gonește ca pe un câine rănit.
Dar Adela? Tu știi cât rău îi faci? Ai mințit-o, ai jucat teatru. Iar eu nu pot să arunc tot pentru tine!
Știu că am greșit. Îmi pare rău. Dar dacă ar fi să retrăiesc totul, aș face la fel. Nu o iubeam, dar te voiam pe tine.
Fericirea nu se clădește peste amăgire, Ilie, și tu știi asta. Nici nu poți iubi o imagine, nu omul pe care-l vezi. Ai stat lângă mine, dar nu m-ai cunoscut cu adevărat. Iubești un vis.
Ea oftă din greu, lăsându-i timp să priceapă:
Trebuie să vorbești cu Adela. Să-i ceri iertare, să-i spui adevărul.
Ilie înțepeni. Degetele îi vibrau slab, încercând să țină piept spaimei.
De ce să-i spun? Nu țin la ea. Pe tine te vreau.
Cătălina își strânse pumnii pe lângă corp, zădărnicind orice fărâmă de compasiune.
N-ai nicio șansă nici la mine, nici la ea. Și nu o să tac.
Ilie o privi câteva clipe, cu ochii rătăciți ca după un drum fără întoarcere.
Plec, spuse el, dar nu ca un învins, ci ca unul care face promisiuni viselor. Dar nu renunț. Am să aștept până când vei înțelege că noi doi suntem făcuți unul pentru altul.
Nu aștepta. Mergi mai departe. Fă-ți viața ta, găsește-ți o dragoste adevărată, nu una închipuită. Acum, te rog, pleacă.
Ilie porni spre hol, cu pași grei, apăsat de o povară nevăzută. Pe prag, se opri și își întoarse chipul:
Mulțumesc că ai fost sinceră. Dar nu-mi iau rămas bun.
Închise ușa cu o tăcere care cântărea cât o iarnă. Cătălina rămase privind spre ușă, simțind cum i se topește tensiunea prin vene. Se apropie de fereastră. Strada albă fremăta sub felinare gălbui, iar Ilie, mic, cu umerii strâns în palton, se pierdea pe după colț, ca și cum s-ar fi scufundat în neant.
Cătălina suspină. Tot ce rămăsese era un vis tulbure. Știa că va trebui să discute cu Adela, că altfel totul se va încurca într-un nod care nu se mai desface.
Cu un gest mecanic, luă telefonul și târându-și degetul printre contacte, apăsă pe numărul Adelei. Inima îi bătea ca o tobă de sărbătoare străină, dar glasul îi fu calm, parcă trăgând aerul dintr-o altă cameră:
Adela, dragă, trebuie să vorbim. E ceva important.
Dincolo răsărise o foșnitură de hârtii. Glasul Adelei, iscoditor și grijuliu:
Ce s-a întâmplat? Pari agitată. Ești bine?
Cătălina inspiră ca după un vis urât:
Ilie tocmai a fost la mine, începu, alegând cuvintele ca și cum ar fi fost cioburi. Mi-a spus că s-a apropiat de tine doar din cauza mea. Nu te-a iubit niciodată, Adela. Ai fost… doar o cale. Îmi pare rău.
Se lăsă un gol între lumi. O lungă tăcere, ca după ultimul zgomot de clopot. Până la urmă, Adela găsi vocea, pițigăiată de emoție:
Asta… Atunci totul a fost minciună? Cum a putut să…
Nu vreau să te rănesc, dar nici să te las în întuneric. Ești prietena mea, Adela! El mi-a spus că mă vrea pe mine, că vrea să mă rupă de Doru. Mi-a fost frică să rămân singură cu el!
Pauză. Adela părea că se sufocă printre gânduri:
Am înțeles… Ce urmează? Ce vrei să fac?
Nu știu nici eu nu știu. Cred că ar trebui să fii atentă. Ești singură acasă? Să nu te lași pradă sentimentelor lui, nu e bine.
Adela respiră adânc, apoi încercă să fie tare:
Nu-ți face griji, mă descurc. Mulțumesc că mi-ai spus.
Îmi pare rău, Adela. Chiar îmi pare.
Mai bine să știu adevărul decât să mă mint frumos, rosti Adela, cu vocea tremurată, dar împăcată.
După ce închiseră, Cătălina rămase pe gânduri, sprijinită cu fruntea de geam, urmărind cum dansează fulgii în lumina lămpii. Știa că viața adevărată nu se poate țese la infinit pe minciuni sau vise. Mai bine un adevăr ce doare acum, decât unul care rupe totul în două peste un an…
***
La acea oră, Adela stătea în bucătărie, ascultând cum cuvintele Cătălinei răsunau ca un clinchet de pahare sparte sub apă. Își amintea prima întâlnire cu Ilie, zâmbetul acela stânjenit, felul în care îi oferea haina pe scări, vorbele lui blânde, sărutul pe frunte la despărțire. Parcă totul s-a evaporat brusc, ca aburul din cana de ceai ce zăcea rece pe masă. Tăcerea îi apăsa tâmplele, ceasul o bătea în răstimpuri, numărând secundele până la o nouă viață.
Visul se destrămase ușor, ca o foaie de plop pe apă. Fiecare cuvânt spus de Ilie acum îi suna total gol lumea pe care o clădise în minte se năruia ca o cutie de carton sub ploaie.
Un apel prelung la ușă o făcu să tresară înapoi în realitatea visului. Târâit, se duse spre hol, privind tiptil prin vizor. Ilie era acolo. Aștepta, cu paltonul înmuiat, părul alb de la fulgi, ochii încercănați de nesomn sau de vină.
Deschise ușa fără convingere. Ilie nu așteptă invitație.
Adela trebuie să-ți spun totul. Eu, de fapt, niciodată…
Cătălina mi-a spus deja, îl întrerupse, silindu-și glasul să fie aspru ca un măr necoapte. Nu mai trebuie să spui nimic.
Ilie amuți, cu mâinile lipite de palton, apoi, ca într-o piesă de teatru repetată de mii de ori, ridică o cutiuță învelită simplu, i-o întinse.
Ia-l, te rog, înșiră el șoptit. Ca semn că regret…
Adela arcuie o sprânceană. Era inelul acela simplu, fir de aur ca pârâiașul în amurg, piatră mică, abia licărind.
Ține-l nu-mi trebuie nimic de la tine, îi răspunse cu o liniște înfiptă în creștet.
Ilie strânse cutia, cu degetele tremurând. Părea sufocat de propriul coșmar.
Adela, iartă-mă. Am greșit mult. Dar vreau să îndrept ce pot…
Ce să mai îndrepți? Ce să mai lipim? Tu nu ai fost niciodată deschis cu mine. Poate nici cu tine însuți. Eu nu mai vreau să aud de tine sau de visul tău rătăcit.
Ilie încuviință cu capul, copleșit. Se îndrepta spre ușa ieșirii când, ca prin abur, cineva apăsă soneria din nou.
Adela privi pe vizor. Doru, logodnicul Cătălinei, stătea în prag. Înalt, sobră, ca un judecător venit să împartă dreptatea, cu ochii reci și obrajii tăiați de frig.
Pot intra? întrebă fără zâmbet, vocea netă ca un drum de țară înghețat.
Adela îi făcu loc, iar Doru, văzându-l pe Ilie, îl țintui cu o ură profesională, ca într-un vis în care oamenii nu mai sunt doar oameni, ci simboluri dure, cioburi de realitate.
Știu ce s-a întâmplat, spuse scurt. Și ce le-ai făcut amândurora.
Ilie deschise gura să riposteze, dar Doru îi reteză tentativa dintr-o mișcare:
Destul! Cătălina mi-a spus totul. Unele lucruri nu se rezolvă cuvinte moi.
Făcu doi pași, ajungând quasi-amenințător la o palmă de Ilie. Adela încercă să se bage între ei:
Te rog, Doru…
El îi făcu semn să stea deoparte.
Nu e treaba ta, Adela. Ajunge cât ai suferit. Merită să simtă.
Ilie se lipi de perete. Doru ridică pumnul un gest aproape firesc în visul acestui oraș alb pe dinăuntru. Un singur pumn în față sânge, buze crăpate, gust de fier și amărăciune, dar nu mai mult decât o lecție scrijelită în carnea unui vis neliniștit.
Să nu mai calci pe lângă vreuna dintre ele! Ai priceput?
Ilie nu răspunse. Se ridică, își șterse sângele, își lăsă privirea pe mâna Adelei și nu regăsi nimic: nici ură, nici milă, doar tăcere.
Ieși, cu pași grei, cărând în palmă inelul ce nu fusese dăruit și nici dorit. Ușa se închise încet, lăsând un ecou ca o cădere de zăpadă grea.
Doru, schimbat la față, privea spre Adela. Tăcerea lor era ca un cearșaf alb, ascunzând cioburile unei alte lumi.
Iartă-mă că am reacționat așa, murmură el. Știu că nu e corect, dar uneori doar așa învață omul.
Adela ridică din umeri:
Poate așa trebuia. Tot ce știu e că nu mai vreau să-mi fac speranțe goale.
Doru îi zâmbi blând:
Fii liniștită. O să fie mai ușor cu timpul.
***
După ce totul se sparse în două, Ilie cobora pe străduțele Chișinăului ca o umbră fără trup. Zăpada i se topea pe față și nu simțea nici frigul, nici durerea în gură. Doar o goliciune și-o regret ca un vis în care totul se termină înainte să înceapă.
Peste câteva zile apăru cu un ochi vânăt la biroul de la Corlate, iar colegii îl priveau curios, ca printr-o perdea dantelată. Nu răspundea nimănui, nu voia să explice. După o săptămână ceru transfer în Bălți oraș nou, amintiri noi. Toți semnară cererea fără întrebări.
Înainte să plece, vându inelul într-o bijuterie de lângă Piața Centrală. Îi transferă banii Adelei, scriindu-i doar: Iartă-mă. Sunt ai tăi. Fără explicații, fără promisiuni deșarte.
La plecare, aștepta taxiul cu capul ridicat în ninsoare, zâmbind amar. Simțea că trecutul i se spăla de pe umeri ca omătul de pe acoperișuri.
Am stricat totul, șopti către zăpadă, nu ca un visător, ci ca un om care tocmai se trezește din cel mai lung vis.
Taxi-ul îl duse spre gară, blocurile dispărând încet, ca niște decoruri topite de timp. Ilie privea înainte, spre necunoscutul nou, unde poate măcar visele se destramă mai ușor.
***
Într-o cafenea de la intersecția bulevardului Ștefan cu Armenească, Cătălina se afla cu Adela și Doru. Privirile lor se ciocneau de aburi de ciocolată fierbinte.
Se vorbea calm, se planificau visuri noi. Cătălina discuta planuri de nuntă și schițe de rochie, iar Adela asculta, simțind că viața nu se rupe aici, că există un mâine dincolo de zăpadă.
Doru, de obicei impasibil, era astăzi atent, deschis. Se uita cu blândețe, apropiindu-și cuvintele de cafea, ca și cum ar fi temut să nu le spele zăpada.
Știți, eu nu-l mai urăsc pe Ilie, spuse Adela uitându-se pe geam. Îmi pare rău, dar nu-i port ranchiună. Trebuie doar să merg mai departe.
Cătălina îi zâmbi:
Adevărata fericire nu stă în măști și iluzii. O meriți cu adevărat.
Adela dădu din cap, recunoscând că odată trecută suferința, rămâne doar curajul de a visa din nou:
Și știu că o voi găsi.
Niciun gest nu era forțat. Erau doar trei oameni lăsați de o parte a visului, rezemați de căldura însuflețită a unei cafenele, cu orașul acoperit de alb ca un cearșaf nou. Afară, zăpada acoperea urmele vechilor povești, ca și cum ar scrie, de fiecare dată, o poveste din nou, gata să fie visată la nesfârșit.
