Jurnalul meu, miercuri seara
Am pășit în apartament și m-am oprit în loc. La intrare, lângă pantofii mei și ai lui Ion, stătea aliniată o pereche de pantofi cu toc înalt, scumpi, bine întreținuți. I-am recunoscut imediat era încălțămintea Ecaterinei, sora lui Ion. Ce caută aici? Nu mi-am amintit ca Ion să-mi fi spus ceva despre vreo vizită.
Maria, iar e soțul tău plecat în delegație? m-a întrebat colegul meu, Petru, în timp ce mergeam spre stația de autobuz. Poate stăm la o cafenea, să bem ciocolata ta caldă preferată și să povestim un pic? Mereu suntem pe fugă bună, la revedere și atât.
Îmi pare rău, Petru, azi nu pot. Ion mi-a promis că ajunge acasă mai devreme, urma să alegem noua mobilă de bucătărie, că tot nu am terminat după renovare. Și, apropo, n-a mai fost demult prin delegații.
Acasă e mereu la timp? rostește Petru cu un ton ironic, aproape ascuns.
Nu întotdeauna, am zâmbit și am dat din cap. Avem nevoie de bani acum, așa că Ion tot rămâne peste program. Când terminăm cu mobila și toate, atunci o să fie mereu acasă, promit.
Îți doresc o seară frumoasă, Maria, a răspuns el și a plecat în altă direcție.
De data asta am avut noroc, autobuzul a venit repede. În general eram obișnuită să aștept mult, dar azi am ieșit mai devreme de la lucru și am prins bine. M-am așezat la geam și am început să mă gândesc la Petru.
Pe vremuri, aproape să ne logodim, dar s-a terminat prost, nici nu mai știu exact din ce motiv. Ion a apărut imediat după m-am căsătorit aproape din ambiție, să-i arăt lui Petru că nu-s singură, să simtă el că a pierdut.
Petru a încercat să se împace a cerut iertare, promitea că mă face fericită, fidelă mereu, dar eu eram deja prinsă de Ion, și m-am convins că nu l-am iubit pe Petru niciodată, de fapt. Am uitat de el, iar de curând l-au mutat la filiala noastră, din biroul principal. A părut încântat de reîntâlnire, dar eu cred că a cerut transferul fiindcă știa că lucrez aici. Totuși, mi-a făcut plăcere să văd că e singur, că a păstrat o afecțiune specială pentru mine.
În suflet îi doresc fericire, ba chiar îi invidiez pe viitoarea lui soție puțin știe să cucerească, e romantic, ce să mai.
Cu Ion nu pot spune că am avut ghinion, doar că muncește enorm. Face totul pentru familie, să avem tot ce ne trebuie, dar timpul pentru noi aproape că nu mai există.
Locuim tot în apartamentul Ecaterinei, sora lui Ion. Ea ni l-a oferit generos, pe când copiii ei cresc. Ecaterina și soțul ei nu au probleme financiare ea n-a muncit niciodată, iar apartamentele nu le închiriază, doar investiții, pentru copii când vor fi mari.
Noi am făcut renovarea cum ne-am dorit, Ecaterina n-a avut nimic împotrivă, acum cumpărăm mobilă. Dar uneori mă gândesc că mai bine închiriam ceva mobilat. Câți bani am investit, ar fi ajuns lejer pentru chirie câțiva ani sau chiar un avans la credit. Dar Ion a fost entuziasmat când Ecaterina ne-a oferit casa.
Am coborât din autobuz, am traversat în grabă și am pornit spre bloc. În aer se simțea mirosul de ploaie apropiată, dar nu aveam chef să mă bucur de prospețime.
Mintea îmi era aglomerată, iar gândurile se schimbau rapid, fără să rămână vreuna mai mult. Cât a trecut de când ne-am mutat aici? Un an? Mai mult?
Nu știu exact, dar faptul că tot simțeam apartamentul ca pe ceva temporar nu-mi dădea liniște. Am renovat, am aranjat, mereu am amânat viața adevărată pentru mai târziu, fără să știm exact când.
Ajungând la bloc, mi-am dat seama că încetineam pasul, ca și cum aș fi amânat să intru. Ușa scării s-a deschis cu zgomot cunoscut, am pășit în coridorul întunecat și am urcat treptele până la etajul patru.
În timp ce urcam, tensiunea creștea.
Când am deschis ușa apartamentului, am înțepenit. La intrare, lângă pantofii noștri, erau pantofii Ecaterinei.
I-am recunoscut imediat. Ce caută aici? Ion n-a spus nimic despre vizita surorii.
Eram pe punctul să spun, Am ajuns acasă!, dar ceva m-a oprit. Intuiția mi-a șoptit să nu intru direct. Am rămas ascultând.
Eu și soțul meu aveam nevoie de o vacanță, răsuna vocea Ecaterinei. Dar el nu poate lua concediu, așa că m-am gândit să-ți dau ție biletele. Dar cu o condiție, a adăugat tensionată, să pleci cu Viorica, nu cu soția ta.
Am înghețat. Cu Viorica? mi-am amintit vag că Ion spusese cândva ceva de o prietenă de-a Ecaterinei.
Nu am dat importanță atunci, dar numele acum mă apasă, simt o presimțire grea.
Nu am nevoie de Viorica, vocea lui Ion era iritată. Ecaterina, ți-am spus, acum sunt cu Maria. Am soție! De ce insiști?
M-am liniștit pe jumătate. Deci Ecaterina tot își bagă nasul, ca de obicei. Eram gata să intru în sufragerie, să anunț că sunt acasă, dar Ecaterina a continuat.
Pe cine minți tu acum? Știu cât ai ținut la Viorica. Erați gata de nuntă, dar ai luat-o razna dintr-o prostie. Nu fi încăpățânat, se vede că Maria nu-i pentru tine. Viorica e cu totul altceva.
Am rămas pe loc, încercând să procesez ce aud. A iubit-o? Voia să se însoare? Pe mine m-a asigurat că Viorica n-a contat niciodată. Priveam în gol, încercând să mă țin tare, dar vorbele Ecaterinei mă tulburau.
Ce a fost, a trecut, a răspuns Ion, dar vocea îi trăda iritare, chiar nesiguranță. Da, s-a întâmplat, dar s-a terminat. Îmi iubesc soția.
Iubesti? Hai, Ion, nu se lasă Ecaterina. M-ai luat de soție doar ca să faci pe Viorica geloasă, când te-a lăsat pentru altul. Apoi voia să se întoarcă, să se împace. Dar tu te-ai însurat ca să-i arăți ei.
M-a cuprins un disconfort profund. Să fi fost căsătoria noastră doar un act de răzbunare? Simțeam o greutate nouă în piept. Mi-am amintit cum am grăbit eu să mă marit cu Ion după despărțirea de Petru. Dar acum, indiferent de motivele lui Ion inițial, nu înseamnă că nu ne iubim cu adevărat. Nu?
Am așteptat răspunsul lui Ion, cu respirația tăiată.
Ce a fost, a fost, l-am auzit. Acum sunt însurat, am obligații față de soția mea.
Ce obligații? a râs Ecaterina. Copii n-aveți încă, slavă Domnului. Sper că n-ai uitat unde locuiești? Cu Maria o să tot umbli dintr-un colț într-altul. Viorica, în schimb, a primit de curând o locuință spațioasă cadou de la părinți Și încă te iubește, se roagă să te răzgândești.
M-am sprijinit de perete, simțindu-mă copleșită. Cum poate Ecaterina să spună așa ceva? Dar mai mult mă preocupa ce răspunde Ion. Stăteam nemișcată, sperând să aud răspunsul lui.
Ecaterina, ajunge, a spus Ion mai încet, dar fără aceeași siguranță ca altădată. Casa nu-i totul. Avem unde sta deocamdată, iar după aceea or să fie și lucruri mai bune.
Ea nu s-a oprit:
Nu vrei schimbare. Viorica a fost mereu cea mai potrivită, ești doar supărat, dar nu e prea târziu. Cu ea vei avea locuință, stabilitate tot ce meriți. Chiar nu vezi că cu Maria nu vei fi niciodată fericit pe deplin?
Apropo, a adăugat ea. Nu pot să vă las mereu acest apartament, am alte planuri pentru el. O să trebuiască să vă mutați curând.
Viorica știe ce vrei să faci? a întrebat Ion, pe neașteptate.
Desigur! a răspuns rapid Ecaterina. A fost ideea ei cu biletele, m-a rugat s-o ajut.
A urmat o pauză apăsătoare. Totul se învârtea în mintea mea. De ce tace Ion? Chiar ia în serios ce i se propune?
Ce îi spun Mariei? a întrebat el în șoaptă.
Zici că mă ajuți la casă la țară, a răspuns Ecaterina, de parcă totul era normal. Pleci la mare cu Viorica. E simplu.
N-am mai suportat. Am ieșit pe furiș din apartament, am vârât în buzunar buletinul și am pornit spre stradă fără să privesc înapoi.
După câteva minute, am ajuns la cafeneaua mică din oraș, aproape goală. Lumina difuză, muzica tihnită, afară începea să apună. Epuizată, m-am așezat lângă geam și am comandat, din reflex, cacao cu vanilie. Gândurile îmi fugeau în haos, frânturi din discuția de acasă nu mă părăseau.
Rulam în minte cuvintele Ecaterinei, încercând să înțeleg cum să ascundă Ion atâta timp adevărul? Cum să nu spună că planificase nunta cu altcineva și încă cu prietena surorii? Mă simțeam trădată, și chiar mai mult umilită. Să fie că toată căsnicia noastră e doar un paravan, o răzbunare pe fosta? Eu credeam că Ion m-a ales cu sufletul, dar se pare că a fost altceva la mijloc. Eu, în schimb, nici la cafenea cu Petru n-am acceptat, darmite la mare. Și-l iubesc pe Ion cu toată inima.
Seara se lăsase, iar eu stăteam, privind la stropii de ploaie pe geam, la luminile străzii. Nici nu m-am atins de cacao. Timpul părea să stea pe loc.
Ion nici nu m-a sunat să mă întrebe unde sunt. Poate deja își face bagajele cu Viorica spre mare, m-am gândit amar. Am întins mâna spre telefon să văd ora era descărcat.
Am oftat greu și mi-am spus că trebuie să mă întorc acasă. Mi-am pus paltonul și am ieșit în aerul rece, vântul serii mă pătrundea. Mergeam spre bloc, convinsă pas cu pas că relația cu Ion se va rupe. Despărțirea părea inevitabilă, încercam să mă obișnuiesc cu ideea.
Ajunsă la scară, m-am simțit apăsată. Am urcat încet, am deschis ușa era liniște. Niciun zgomot de TV, nici voci din bucătărie. În mijlocul sufrageriei erau niște genți Ion își făcea bagajele. Iată, se pregătește, mi-am spus.
Ce faci? am întrebat, deși știam răspunsul credeam că pleacă cu Ecaterina la țară. Dar Ion a spus altceva:
Maria, plecăm de aici. Am găsit o chirie nouă. Pentru început așa, ulterior vedem cum facem cu creditul ipotecar. S-a oprit și s-a uitat la mine cu un soi de îngrijorare. Dar tu de ce ai întârziat așa mult? Am încercat să dau de tine, telefonul tău era închis. Te-ai angajat cumva?
Rămăsesem înmărmurită. Tot ce voiam să-i reproșez, toate vorbele pregătite, păreau fără sens. Am dat din cap, fără să știu ce să răspund.
Plecăm? am întrebat încet, încă nedumerită.
Ion s-a apropiat, explicând:
M-am certat cu Ecaterina am zis că ajunge. Nu mai vreau să depindem de ea. Avem nevoie de casa noastră.
Simțeam cum mă relaxez, dar nu era totul spus. A stat o clipă, apoi s-a așezat pe canapea, chemându-mă lângă el. Mi-a povestit pe scurt discuția cu sora lui.
Trebuia să-ți spun de demult, a adăugat Ion, cu voce scăzută. Chiar am avut o relație cu Viorica. Și da, atunci m-am însurat cu tine ca să o fac geloasă. Dar Maria, trebuie să știi: totul e trecut. Tu ești singura pe care o iubesc cu adevărat, și nu vreau să te pierd.
L-am ascultat, iar încet, simțeam cum mi se ia o povară de pe suflet. Durerea rămâne, dar acum puteam în sfârșit să vorbim deschis.
Iartă-mă că nu ți-am spus totul mai devreme, a continuat Ion, cu capul plecat. Când mi-ai zis de Petru, m-am gândit că nu-i momentul să deschid subiectul. Apoi n-am mai găsit curaj.
Am oftat, simțind lacrimi de ușurare. Erau lacrimi de speranță.
Este în regulă, am spus. Ce a fost, a trecut. Ziceai de chirie?
Da, mi-a răspuns, E provizorie, dar va fi al nostru, fără Ecaterina, fără amestecuri. Ne descurcăm, promit. Mai târziu poate luăm credit și ne facem cu casă.
Am dat din cap. Simțeam că e direcția bună. În sfârșit, urma să trăim pentru noi, fără planuri impuse.
Atunci hai să începem să strângem, a zâmbit Ion.
Am dat din cap din nou, fără cuvinte. Mi-a rămas doar speranța că, în sfârșit, o luăm pe drum nou, cu trecutul lăsat în urmă.
